Săpând adânc, din cronici anonime,
Dezgrop ființe magice de ieri
Și din frumoasele-epopei în rime,
Domnițele și chipeși cavaleri.
Văd pe blazoane, unde se agață
O mână, o sprânceană sau o buză,
Cum prinde parcă, sub vopseluri, viață
O frumusețe ce de-acum mi-e muză.
În ruga lor, îți prevesteau cu fală
Făptura-ți ce avea să mă încânte,
Dar n-au știut, orbiți de îndrăzneală,
Dacă ar fi esența cărnii gândul,
Nu m-ar opri distanțele mârșave,
Ci le-aș străbate surâzând ca vântul
Ce-adunce-n portul tău iubit epave;
Nu mi-ar păsa ca între noi pământul
S-a așternut hulpav căci în secunde
Gândurile-mi sprințare,-nconjurându-l,
Te vor găsi oriunde te-ai ascunde.
Dar iată, îmi denunță neputința
Același gând de a-ți urca Olimpul,
Fi'ndcă din lut și apa mi-e ființa
Trăiam singur, fără niciun alin,
Într-o lume de lacrimi şi suspin
Şi sufletu-mi era apă stătută, mâloasă,
Până ce curata, gingaşa Eulalie îmi deveni îmbujorată mireasă,
Până ce tânăra cu păr auriu Eulalie îmi deveni surâzătoare mireasă.
Ah, mai puţin, mai puţin strălucesc
Stelele din înaltul ceresc
Comentarii aleatorii