Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș și la scurt timp după, hăitașii... numai Maxim lipsea.
Au început să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar putea fi băiatul? întrebă îngrijorat Magas.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții la Klontz acasă.
Părea adormit când, întins sub spărtura din tavan, lăsase zgomotul supărător să inunde încăperea.
Sprijinit de tejghea, patronul părea să-şi tragă sufletul după un efort considerabil. Strâmbându-se la fiecare înghiţitură de bere amară, Druţu cerceta încordat mogâldeaţa învăluită în mantaua grea.
Ațipise undeva în preajma nopții. Se miră de nebănuitul visului din care se trezise. Își reluă jocul cu mărul pe jumătate putred. Cineva îl deranjă cerându-i o țigară și oferindu-i un gât de rachiu tare. Nici nu băgase de seamă cum arăta străinul depărtându-se șchiopătând și fumând. Îi lăsase sticla goală, s-o arunce de undeva de la fereastră în râul puturos peste care urmau să treacă cât de curând. Va arunca un colț de pâine mucegăită la pescăruși, se va întoarce la jocul său și va întreba pe oricine se va ivi, dacă n-a văzut-o pe Măndița. Cum trecătorul, cu siguranță se va opri pentru a cere lămuriri, va povesti ceva din tinerețe, reluându-și apoi concentrat jocul.
Înoată. Înoată şi se gândeşte. Se gândeşte şi dă apele la o parte, ca pe nişte oprelişti. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de nişte părţi cornoase ieşite prin piele. Numai că apa este aşa de prietenoasă, aşa de înţelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai uşoară cu câteva necazuri...
Totuşi, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separaţie totală ar fi fost imposibilă.
Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi și se înfășoară în pătură până la cap...mai pune și o pernă peste urechea stângă. Poate așa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiționat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală și liniște de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze realitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezește o picătură de transpirație care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele și sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dadea un ton roșiatic-plăcut camerei.
Comentarii aleatorii