1.
Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după dealurile Dobrucii, printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă.Începeau să clipească ușor luminile căsuţelor înşirate de-a lungul uliţei.
Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.
– Peticul aista de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – îşi spuse Andrei şi parcă încurajat de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.
– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină, vocea lui Vasile Pătcaş.
– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă Andrei, neoprindu-se din cosit.
Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici şuşăgaş nu era. Nici nu i se îndoiau şaranţurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i şuiera„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-şi întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate.
Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraș. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, mașinile, trotuarele, copacii murdari s-au micșorat, s-au înnegrit. Dimineața am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roșu. Roșu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roșii. Spun unii copii că am gura roșie, dar eu nu știu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil ca mi-l strecurase o fetiță căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ținut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee și, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb și-am tras. Nimic. Vârful roșu nu lăsa nici o urmă.
era o căldură de mai. câinii îşi cărau blana cu burta lipită de stern.
recam încerca să-şi amintească un fragment din nietzsche. nu avea nimic altceva decât aparatul foto în mâna stângă. drumul parcă nu se mai termina. uneori se aşeza la trunchiul unui copac, să mai inspire umbră. ajunsă acasă, a făcut un duş rece.
peste câteva zile nimic nu mai părea la fel de real ca mai înainte. totul părea un scenariu bine regizat. păsările care cântau dimineaţa păreau false, cerul - fals, oamenii - nişte prefăcuţi.
Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului.
Comentarii aleatorii