imaginea cu taranul in troleu, e frumoasa de tot, felicitari!
de fapt tot poemul descifreaza o filozofie interesanta, "natasa-femeia cuisoara", e un detaliu surprinzator si plin de fantezie care dirijeaza lirismul spre o lume autentica, de fapt folosirea numelor propri in general, apropie de real si face versul firesc si confortabil.
imi place deasemenea mestesugul cu care treci de la un plan poetic la altul, fara sa fragmentezi discursul, de fapt asta mereu admir la scrisul tau... armonia aceasta dintre planuri aparent diferite, care leaga subtil.
mie strofa a treia, cel putin primele 2 versuri imi par pretioase, usor panseiste si parca rupte de corpul textului,
dar e doar parerea mea.
cele bune!

Doina, Adrian

Citind cometariile voastre am avut emotia intoarcerii acasa, un loc cu legaturi uneori mai puternice decat corespondentul real. In loc sa va multumesc, voi continua sa va descopar.
Nu dispar, ma fura din pacate evenimentele. :o)

D-lui Gorun

Nu am ajuns si probabil ca nu voi ajunge vreodata la starea de scriere. Ce vreau sa spun este ca ma onoreaza atentia dumneavoastra desi mi se pare nemeritata. Incerc totusi sa ajung cat mi aprope de starea aceea tocmai pentru ca n-am gasit alta modalitate mai buna decat cuvantul pentru a scoate la iveala "statuile" la care ceva lucreaza in mine.

pentru ca vreau sa scriu lenes, pac-pac, apoi mai ma gandes, mai revizuiesc.
am simtit exact ce ai zis, ca nu pot sa surprind puternic ce am vrut, mai ales la final.

da, imi aduc aminte de acele proiecte ale aripilor. si iti multumesc, pentru tot, si pentru atentionarea asupra cuvantului. numai bine

O frumos plăcută și binevenită surpriză. O să folosesc chiar prima sa linie de pe Hemeneia: "filtrate prin propria lentilă." Lentila lui Silviu nu știu dacă e concavă ori convexă, cert este că prin ea vezi lucrurile altfel, și asta înseamnă poezie. "Freamăt de luptă" e o poezie "simetrizată". Aproape fiecare cuvânt de aici are o pereche, de cele mai multe ori epitet. Aproape că ai zice că e plictisitoare simetrizarea perpetuă, dar nu!, de fiecare dată trimite spre un alt registru poetic, spre mici invenții de moment care deschid mereu orizontul imaginativ: "trăiri pulsionale" , "ținuturi subterane", "esență atotcuprinzătoare", "spații echivalente", "suflete disipate", "particule elementare" (acestea din urmă, luate ca atare, par ceva banal, dar în contextul scriiturii de aici, primesc sensuri adiacente). Finalul e aproape beckettiană, tensiunea spre limită, spusă cu tonul lui nenea Iancu... În "Răsare", pustiul începe cu nisipul, trupul începe cu tălpile. Dar nu totul e la fel de simplu de privit, căci încolăciturile lacrimii înspre vin sunt atât de întortocheate în spirale, încât nimic nu mai e simplu, atunci când, simplu, răsare. Nimic nu e simplu în lucrurile și numele lucrurilor prin lentila lui Silviu (aici aș fi spus prin lentila silvică, adică lentila pădurii, dar mi-a fost teamă să nu mă înțelegi greșit, și să o iei ca pe un afront). "Viziunea cu barză..." din nou frizează simplismul dar nu cade în derizoriu datorită unor formule bine conturate dintre care se disting "barza tușită de stele", întreaga strofă a patra care excelează printr-un ton Topârceanu, dar punctele de suspensie de acolo, de fiecare dată își țintesc cu prisosință scopul. Versul final aduce greutatea poeziei, e ușor obscur și contrastează cu limpezimea (complexă totuși) de până aici. Există o "sete" și un "mai verde" care trimite, cum a sesizat Virgil mai sus, dinspre ceea ce se vede, înspre ceea ce este.

logic! ultima strofă, în cazul ăsta, e fructul/rostul poeziei. celelalte sunt drumul până la el:)

Sunt două variante: ori tu eşti genial ori eu sunt prost din cale-afară, n-am înţeles nimic.

Emil, iti multumesc ca imi intaresti convingerile. Simt asa, un fel de rezonanta intre noi cand citesc ce-mi spui. Andu

o lume secretă a-b-c-d în geometria inimii proiectată sub coordonatele unui alt timp, sigur al tinereții: "între a și b există mereu un ce care se cere trecut trecutul tău, trecutul meu și trecutul trecutului nostru". sună a a cacofonie însă "pentru că- cum ar fi" și e păcat...

nu se poate spune ca duci lipsa de imaginatie dar exista, dupa parerea mea, constructii nu tocmai fericite in acest text. de exemplu alaturarea "înspiralate arboreicele" aproape ca mi-a scrintit limba. "la ora zero" este zic eu, prea tehnic in acest context. "făcând cu" nu cred ca suna prea atragator. repetarea lui "să" din ultima strofa nu cred ca e o solutie foarte estetica. parerea mea. in orice caz, bun venit pe hermeneia.com

erotetica=logica intrebarilor

De obicei e destul de enervant sa incepi o poezie cu o negatie ("nu") dar tu n-ai fost multumit cu atat, depasind nivelul strict logic si probabil dintr-o nevoie neverosimila de tragism ai adaugat partea cu "știu dacă", basca faptul ca titlul si cu primul vers sunt la fel si nu vad rostul. Mie imi pare o poezie plina de pretiozitati ce a mizat pe un melanj de realitati pentru a se impune in ochii lectorului insa din pacate e vorba doar de alaturari de termeni si situatii care se potrivesc ca nuca in perete, nu si de planuri sustinute convingator, ceea ce mie imi denota faptul ca autorul are alterat in acest moment simtul dramatic. Aceasta incercare putin reusita de a exhiba o iubirire paleoastronautica prin recursul la o posibila si dezirabila aterizare fortata pe partea inca vizibila a aerodromului din Nazca, trimiterile biblice atat de naiv insailate in text... ceva s-a intamplat cu tine Virgil, parca n-ai fi tu. P.S. Azi e Dragobetele... sper totusi sa fie vorba de iubire :)

Am publicat o variantă adusă la zi a Regulamentului și sper ca aceasta, cel puțin în ce privește anumite probleme, să ducă la o limpezire a lucrurilor și la o liniștire a spiritelor. Dar aceasta va însemna ca de acum nimeni nu va mai putea să invoce faptul ca anumite prevederi nu sănt stipulate în Regulament.

Cred că cheia poemului se află în ultimul vers, ,,şi toate dor la fel". Dacă printr-un joc lexical, aş înlocui ,,frunze" cu ,,sinonimul" artificial ,,amintiri", aş putea transforma ultimul vers în ,,şi toate amintirile dor la fel". Un adevăr confirmat. Amintirile neplăcute provoacă durerea ca o retrăire a acesteia, iar amintirile plăcute provoacă dor, un alt fel de durere, a lipsei. Ce am scris până acum pot fi simple speculaţii.
Se ştie, totuşi, că amintirile sunt provocate de anumite elemente ( locaţii, obiecte, parfumuri, muzică, poeme, persoane etc ).
Poemul e remarcabil prin concept, prin mesaj şi prin realizarea artistică. Repetarea lui ,,şi" la fiecare vers, şi chiar prezenţa lui de la început, parcă vrea să sugereze un decupaj dintr-o serie de gânduri, amintiri, care vin ca o avalanşă, ca o ploaie. Parcă nimic nu poate fi omis...şi frunza asta, şi aceea, şi cealaltă...toate au importanţă, semnificaţie. Varietatea frunzelor e dată de citeriile de formă, culoare, provenienţă, şi atâtea alte criterii personalizate ( cultură literară, sănătate, iubire, unele locaţii dragi etc ). Un univers de frunze...Un album, cum bine spunea Corina.
Remarc muzicalitatea, un fel de ritm uşor sacadat, susţinut, ca ploaia de toamnă, pe care o aud de la masa unei biblioteci pe care sunt poemele lui Eminescu, Sorescu, Bacovia, Topârceanu de o parte, şi de alta poeme dragi de aici.
Nu ştiu ce versuri să selectez. Mă opresc, totuşi, asupra unor rostiri antonimice:
,,şi repezi ca anii atuncea,
şi lente ca ora acum"

,,şi vii ca ale tuturor
şi reci ca ale nimănui"

Felicit autorul pentru tot ce este inovativ şi remarcabil în acest poem!