iniţial nu înţelesesem ce e cu verigările. cifrele aldine m-au dus cu gândul la nevoia de tămădurire, de purificare.

o imagine clasică, aş spune, aproape de efect cinema americănesc, cimitirul de maşini ca un cinematograf în aer liber. o imagine familiară, poate puţin prea.

"apropie-ți pântecul de mine
cum apropii un ceas mecanic de ureche", o metaforă reuşită, chiar de reţinut, dar ceva pare ilogic. dacă tu eşti cel care asculţi, pântecul devine obiectul pe care îl apuci şi îl apropii de tine, precum apropii... e o inversiune care parcă mi-a sunat ca un tac-tic, ca să zic aşa.
în rest, frumos jucat regresul în timp, da tot ce suntem uneori e un 2 pus în faţa lui 1, un 1 adunat lui 30, etc... o cifră din ce în ce mai îngroşată...

oricum, e de citit cu plăcere

Fain poem! O satiră rafinată care merge până la î din i sau â din a la români... Nu cred că Palatul parlamentului din final a fost o alegere fericită pentru poem, parcă prea coboară în concret. Aș renunța și la precizarea 'cu tâlc' de la 'alegorie' e prea alambicată pentru acest poem incisiv si 'straight-forward', doar părerea mea.
Un poem care mi-a plăcut mult!
Marga

...mă făcuși filozof:)! sper să nu termin ca primul și să am mirarea celui de-al doilea! mulțumesc Marina, dacă ochiul tău apreciază, aici, la mine, contează!

...mergând pe ideea finală, îmi place mult ambiguitatea intenționată a termenului "soluție" ce poate fi și a aripilor îngerului dar și îndreptată către protejatul lui. O idee generoasă, ilustrată modern. focul e blînd în ochii lui privește fix acele pendulei oprite în urmă cu un secol și îmi spune că oricum ziarele erau doar o soluție temporară cu gânduri bune, paul

Călin, în fapt nu e vorba de o trezire în ce mă priveşte, ci de lipsă de timp. Prins în mai multe activităţi odată, rişti la un moment dat să nu mai termini nici una, ori să nu o faci aşa cum trebuie. Tot ce-am postat şi voi posta, sunt şi vor fi texte revizuite şi analizate cu migală de mai multe ori înanite de... Cel puţin aici, pe acest site.

Mă bucură totuşi faptul că ai sesizat momentul revenirii.

Cu stimă şi prietenie,
Eugen

Se pare ca trecerile uneori scot ce e mai bun si mai uman, iar poezia pentru mine nu e poezie daca nu pot vedea o farima de om. Foarte buna prima strofa, de fapt tot poemul e bun in opinia mea, dar m-am oprit la prim strofa pentru senzatia de pajura pe care mi-a dat-o. Putin patetic, dar in sensul pozitiv, cit sa nu deranjeze.

Păi, unii încă te mai iubim. Cînd nu te vom mai iubi vom înceta să fim. Passion și tristețe și gingășie, toate la un loc? Doar pe Kilimanjaro. Mi-a plăcut mult poemul tău, ca mesaj și ca spunere, sinceră, directă, profundă !

Va multumesc de recomadare am sa tin cont de ea. cu respect, erika cand ma supara ceva, vreo veste, vreun comentariu..scriu haiku sau ceea ce cred eu ca e haiku, pseudo-haiku cum poate spuneti dv. Va rog sa ma lasa-ti pana week-ul viitor sa termin articolul, doar atunci sunt mai libera...apoi ma criticati iar...dar va multumesc sincer de trecere. se naste frica comentariu negativ iar...noapte albă copilul din mine plânge în turnul de timp speriată-i ploaia daca sunt bune, vi le daruiesc daca nu sunt bune, imi iau pedeapsa

ma bucura cuvintele tale, esti nu doar un poet pe care-l stimez si-l citesc cu placere, esti si un cititor atent, iti multumesc de trecere si de cuvintele bune! intr-un sens speculativ pot spune ca ai dreptate cu "cumintenia", uneori am impresia ca din prea multa "cumintenie", rotogolirea cuvintelor mele se face sau prea lin, sau prea abrupt, iar cand se intampla ca ele sa curga firesc si aproape de ceea ce voiam sa exprim, si cand altcineva percepe la fel curgerea lor, nu poate decat sa ma bucure! ganduri bune, Paul Blaj !

"cu aş putea să te pun la vreun colţ." se va citi "cum aş putea să te pun la vreun colţ."

E mult prea încifrată pentru a fi înțeleasă. Mai ales prima și ultima strofă excelează prin risipire de sens. Nu merg nici măcar separat ca haiku, din același motiv al lipsei de înțeles. Eu cred că ai tăiat chiar ideile principale, ori le-ai păstrat numai pentru tine.

mi-a placut finalul acestei poezii:"tu/aveai sînii înghețați/vorbeai în somn despre/ceva ce nu puteam/face/în noi" si versurile care m-au fascinat prin imaginea care o reprezinta:"iarna vagabonda/ingenuă/ca o iadă fără stăpîn". prima parte pare a fi un discurs care place, dar care nu te cheama sa-l recitesti. as fi renuntat la primul vers:" era primavara" fiindca e o explicatie de care cititorul nu are nevoie". puteai sa incepi direct:"ghioceii imi strapungeau talpile" astfel incat sa ne lasi sa descoperim noi primavara ca anotimp, cat si primavara din sufletul tau sau al vostru, astfel incat acel "era primavara" din mijlocul poeziei ar fi facut trecerea de la primavara ca anotimp si primavara ca stare interioara.

Cred că ar mai fi de lucrat la: " fiecare bob de mană", "războaiele mele" / "picioarele tale", "ce mă-ndeamnă". Deși finalul sună oarecum previzibil ("mă ascund ca un cariu"), "răscrucea de lemn și tăcere" este o metaforă reușită (poate merge mai bine "și adorm...").

done