îmi evocă așa... o amintire textul tău prin adevărul titlului: bătrânii spun că apa trece și spun că pietrele rămân dar lucrul altfel se petrece pe vechiul nostru glob bătrân căci piatra, orișicât de tare se macină și trece stând iar peste trista-i măcinare doar apele rămân curgând

Există aici o idee care poate fi exploatată poetic, recurgându-se la altă formă, așa încât poemul să fie într-adevăr simplu, dar să rămână complicat în esență, în subtilitatea sa. Aș propune două variante, prima în care se renunță la ideea de vers (și la repetiția lui "mi-e dor" în unele locuri), rămânând cuvintele în flux continuu, a doua variantă, doar la repetiția lui "mi-e dor de", rămânând, în rest, aceeași structură. Sigur, pe parcurs mai sunt și alte mici modificări care ar putea fi făcute, genitivele, unele inversiuni, unele imagini redundante.

îmi place prima parte, mi-aș fi dorit un final mai puternic și am ceva cu "frigul mut al singurătății". poemul este un psalm reușit!

doar atat: cu mult drag, Raluca.

Eu nu aș căuta neapărat similitudini în acest poem (ele sunt vizibile dar ce rost are la urma urmei?) ci aș remarca această construcție care îl face să vibreze... este o naștere aici, o vibrație asociată cu viața și o moarte frumoasă și roditoare, filozofică.. Frumos zis de autoarea inspirată. Îmi place și rima interioară (sunt un adept, recunosc) și aproape tot poemul, mai puțin finalul acel 'peste clipă' care aduce o metaforă grea de parcă din senin cade un trăznet. Acest 'peste clipă' rupe imaginea frumoasă de haiku. Părerea mea, sigur
Andu

...dar ce importanță are un secret ca al meu pe lângă ochii superbi ai secretului tău?

Ela, am modificat finalul versului 2 și am forțat o respirație în versul 4, mulțumesc de sugestii. Gerunziile sunt intenționate, de poveste și tristețe de ce se repetă într-o poezie de atât de mici dimensiuni mi se pare inutil să spun, tocmai asta e esența, e o poezie care ar trebui să spună o poveste pentru că tot mai mulți caută povestea și in poezie, cu toate acestea nu spune, deși aparent are construcția păcălitoare a unei proze... Cât despre idee, Ela, ce să spun, mi se mai întâmplă și mie din când în când să mai vin cu ceva nou, uite că astă seară am avut chef să parodiez tocmai o idee vehiculată, dar întorcând-o pe dos, dezbrăcând-o și lăsând-o așa, naked. Ceea ce înseamnă, nu-i așa, că nu e chiar pastișă, mmm? Bine, știu că nu asta ai vrut să spui, dar am răspun un pic în același ton al textului.

Doina, mi-a placut si mie poemul tau. Am observat ca l-ai lasat fara respiratie si strict dupa perceptia mea, cred ca ar merge doua pauze. Eu as lasa prima strofa pana la /si leagane de lemn/ inclusiv, as continua pana la sau poate un inceput de iulie/ inclusiv si apoi restul. Desigur este vorba doar de taietura, dar uneori ajuta la receptare / suport artistic. Textul este frumos si ma bucur ca ai curajul sa fii tu insuti. S-o tii tot asa. Prima parte mi s- a parut cel mai bine realizata artistic, un tablou cu emotie dar bine ancorat in acelasi timp.

Felicitari Virgil Titarenco! Pentru perseverenta talent si daruire! Pentru site! Pentru ce va fi! Sarbatori fericite tuturor!

Sapphire, Am recitit prologul încă de aseară. Spun am recitit pentru că îl știam deja, cunoaștem istoria lui. Însă din respect pentru autor, era necesară reînprospătarea memoriei, înainte de a ne aventura într-un comentariu. Cred că prologul a fost gîndit ca o istorisire de sine stătătoare, o replică reușită la acea imagine impusă. Apoi din motive care uneori scapă și autorului, cu atît mai mult cititorului – e ca un dat, o chemare – a apărut dorința de a continua. Lăudabil, spun eu. Doar în ultimul paragraf al prologului „Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate mașinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aș dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii și să aștept primul meu vis, prima amintire.”, găsesc țesutul pentru un altoi. Așteptăm simbioza. Și pentru că am luat în calcul încadrarea în timp, nu puteam să ratez asta, scrie negru pe alb « la jumătatea secolului 21 », am întors personajul pe toate fețele, în dorința de a găsi plauzibilă alunecarea lui între cele două stări. Am avut însă doar senzația de cădere. Referitor la ok și la sugestii, firea mea nededulcită la orgolii, nu îmi permite să vin cu variante la textele colegilor mei de site. Însă – iertat să-mi fie- eu aș fi spus - bine, cuvîntul … Referitor la bourbon, firește că am luat în calcul atmosfera din casa Laurei, fireste, am notat că acolo intrau și străini, așadar se justifică ; mă întrebam doar dacă el merge cu nuci etc.Uneori e bine să nu punem toată recuzita în scenă. Știi cum e, realitatea e ca o fată mare de la țară, dacă îi pui pantofi cu toc nu mai crezi în ea. Sigur, acesta e doar un episod, să nu ne grabim încă să tragem concluzii, avem încredere în destinul personajelor. Cu stimă.

E bine, de data asta inseamna ca nu mai strigam "Lupul !" Ne vedem la Iasi, Bobadil.

m-am aşezat pe margine. se vedea prin pădure umbra unui om.părea fără contur.
să fi fost...?
mulţumesc călin pentru că m-ai întâmpinat aici pe tărâmuri noi.
rara

Doamnă Mădălina, vă rog aveţi amabilitatea să-mi traduceţi cuvintele din engleză.
Dacă erau în rusă ar fi fost altceva.
După aceea aş putea recepta corect şi total comentariul acesta.
Vă mulţumesc!

Da, ai dreptate, e destul de contextualizat. E scris după o călătorie dincolo de Prut. În rest, e realitate virtuală. Confundabilă. Merci de trecere pe aici, Virgil.