Domnule Gorun foarte probabil aveți dreptate dar așa cum i-am promis mai devreme domnului doi de a un li și niște zei (deși am omis dedicația pentru că nu am considerat-o potrivită, dumnealui fiind un mascul alfa în înțelesul literar desigur) acesta este un poem mai vechi care iată are niște li dar un singur zeu.
Vă mulțumesc pentru atenta Dvs. considerație.
Margas

aha. Nu mă mişc într-un spaţiu citadin ci într-o metropolă de sub betoane, ca ce din cimitirul Ghencea.

cu excepția lui „fericită e femeia care plînge în braţele bărbatului ei”, care mi se pare nițeluș cam siropos, textul este bun. aș mai renunța la niște cuvinte de legătură și are ieși poezie. o primăvară frumoasă.

să înțeleg că nu aș avea șanse în lumea poeziei? am sa încerc să scriu articole. nu vă împărtășesc părerea conform căreia personajele mele nu există, fiecare percepe realitatea din jur într-un mod personal, diferit, dacă pentru dumneavoastră personajele- domnul card și femeia cratita nu exista, pentru mine exista, cum exista pentru multi altii. cat despre faptul ca am scris textul la doua randuri, nu e nimic special, de obicei asa scriu eu textele. va multumesc pentru critici si opiniile pertinente cu stima, adela

Virgil,
Eu nu te întreb dacă în SUA fiecare scrie cum vrea, pentru că ştiu că şi acolo, ca în orice ţară civilizată (şi, mai ales, ca în ţările europene, care au o civilizaţie mult mai veche - căci ce făceau americanii pe la 1505, când călugărul Macarie tipărea, la Târgovişte, "Liturghierul"? Existau ei? Iaca, nu!) există instituţii care legiferează ortografia, ortoepia şi punctuaţia. Iar aceste instituţii sunt Academiile, ale căror decizii trebuie să aibă putere de lege. Iar guvernele, dacă sunt guverne, trebuie să asigure funcţionarea legilor şi în domeniul ortografiei. La noi, în 1860, s-a trecut, prin lege, la scrierea cu caractere latine. Legea a fost semnată de primul-ministru, pe numele lui Ion Ghica! Asta, ca să răspund insinuării tale privind datoria guvernelor de a se implica în problemele de limbă.
Dar să lăsăm asta! Dacă tu ai fi profesor în România, i-ai putea sfătui pe elevi să scrie cum "vrea muşchii lor"? Păi dacă ar face aşa, ar fi depunctaţi la examene, poate chiar le-ar pierde! Dar dacă ai avea un copil în şcoală, l-ai sfătui să aibă idei origionale în domeniul ortografiei? Dincolo de faptul că ar lua note mici, nu te-ai teme că unii l-ar eticheta drept agramat? Ca pe Elena Băsescu, care a devenit proverbială prin pluralul "succesuri"? (Legat de asta - un detaliu amuzant! Când fata Preşedintelui a dat pe gură acest plural, s-a găsit un individ care s-o apere, spunând că, de fapt, ea a folosit o formă care, pe vremea lui Alecsandri, era corectă! Poftim mistificaţie linguşitoare, mai ceva decât orice mistificaţie de pe vremea Cârmaciului! Păi biata fată nici nu ştie bine cine a fost Alecsandri şi cam prin ce cluburi de fiţe umbla!!!).
Să-ţi povestesc o întâmplare. Eram student în anul al doilea la Filologie şi am avut un examen scris cu celebrul profesor Dimitrie Macrea, autor al unui la fel de celebru "Dicţionar al limbii române moderne". Cine lua minimum 8 la scris, putea să nu se mai prezinte la oral. M-am pomenit cu 8. Dar, fiind eu cel mai bun student din grupă la gramatica istorică şi ştiind ce ştiu, am protestat (susţinut şi de asistentă) şi am intrat la oral, ca să-mi măresc nota. Profesorul m-a ascultat, a ascultat şi ce zice asistenta despre mine, dar nu mi-a dat decât 9, atrăgându-mi atenţia că fac greşeli de ortografie. Am încercat să-i demonstrez că nu e adevărat, susţinând că e mai corect cum am scris eu sintagmele cu pricina (care, după un timp, s-au şi scris cum susţineam eu). Profesorul (care în anul următor mi-a dat zece, amintindu-şi, cu un zâmbet, de incidentul anterior) mi-a dat un sfat pe care nu l-am uitat nici azi: "Niciodată să nu ai idei personale în domeniul ortografiei, pentru că poţi fi luat de incult; chiar dacă publici un studiu în care susţii o anume idee, n-ai voie s-o pui în practică decât atunci când ea a fost validată de Academie, printr-un nou îndrumar ortografic). Eu am înţeles, astfel că şi atunci când nu sunt de acord cu anumite norme (cum ar fi, de pildă, variantele libre "cireşe"-"cireşi", de care râde până şi nea Gică, un ţăran care are grijă de casa mea de la ţară atunci când eu sunt la oraş), le respect. Cum aş putea să depunctez un elev care scrie "Am cumpărat un kg de cireşi"? M-ar reclama şi ar câştiga, ba chiar ar putea să reiasă că eu n-am habar care e forma corectă (sau care sunt formele corecte).
Prin urmare, vorba maghiarului francofil: "A bon entendeur salut!" (cu un accent grav pe A!).

Am citit textul de câteva ori. Aseară și astăzi. Și de fiecare dată, m-am îmbrăcat într-o haină având cusături îngrijite, dar fără revere. Gândul mă duce la un raport de activitate, o dare de seamă, – nu, nu poezia mea! - la o declarație. Mi se ia ostentativ cheotoarea la care să-mi prind cu o plăcere desuetă garoafa. Vin și completez cu exemple: „Numele meu este Laura, m-am născut în România…” „Mama a cumpărat”/”s-a mutat”/”a abandonat Sibiul, a renovat casa, a mărit-o și s-a apucat de turism.” „Eu?”- cu stările mele – „bând”/”mâncând”/”stând”/”uitându-mă”. Acum că am definit senzația (a mea, firește!) sar pasaje întregi – nu că n-ar fi importante, revin – însă vreau să ajung la „Că satul nostru este păstrat departe și de explozia mediatică (ok, cuvântul ăsta îl știam de la scrabble…)”. Nu întâmplător m-am grăbit; pentru că impresia de declarație se rotunjește aici ca o lună plină. Adică, ok, ok, recunosc… Iar această expresie (ok) este ca o botină rătăcită la raionul de teniși. Ca și bourbonul, ratăcit printre covoare de lână, plăcinte, mere și nuci. Revin așa cum am promis și spun că, din fericire, avem și paharul cu apă la îndemână. Și asta ne înviorează. Exemplific cu o înghițitură: „Tata a prins jocul acesta al meu de când aveam vreo doi ani și de atunci, cam la vreo alte două luni, îmi punea pensula în mâini, lua o cutie de vopsea, și, cu fereastra larg deschisă, ne puneam amândoi pe pictat patul și visele mele.” În continuare, să-mi dai voie să mă opresc la personajul Laura. Mă întreb cât de credibilă e pendularea ei între naivitate și starea de „copil special”; între amintirile proaspete (avem chiar și detalii) de la vârsta de doi ani (oare?) și mirarea „că există mai multe feluri de daruri” (un lucru previzibil totuși). Să fie o percepție falsă a cititorului sau o scăpare din mână a personajului? În treacăt fie spus, se observă în text (uneori) și o întindere nejustificată a frazei. Autorul are abilitatea de a descoperi și singur. Cu stimă și posibil subiectiv(!?)

textul te surprinde in final trecind din registrul ludic in existential dar are forta probabil ca ideea din final ar fi putut fi amplificata

inchide lumina si deschide-o ca sa fiu sigur ca am inchis-o. este aici o teama data de ploaie, de patura, de lipsa locului de pe frigider, de insusi frigiferul care este o alta lume care poate inghiti sau da ceva. " era vorba ", aceasta expresie aduce ceva deosebit in poem. era vorba si ceva mare s-a intamplat. trebuia sa iti scriu, sa mergem, sa facem, dar." era vorba" este naratorul poemului si el duce toate senzatiile pana la final pe o linie crescanda. incertitudinea si absurdul predomina. un poem ce nu eseuaza.

Marlena, nu vreau sa ma lansez intr-o polemica lingvistica, dar exprimarea "s-au despartit marea de nisip" mi se pare incorecta, chiar si poetic vorbind... Poemul este frumos construit, insa nu mai este de actualitate, nu ca as fi acel cautator de senzatii "noi" in poezie, dar nu imi place sa citesc de prea multe ori acelasi lucru spus in atatea feluri. Cred ca un efort liric ar merita facut si in alta directie, chiar daca ar fi doar un experiment, ar improspata macar ceva din aceasta deja obscura si ultra-uzitata alegorie. Bobadil.

Impresionant acest fragment. Aș vrea să cred că nu este desprins din realitate. Că nu poate fi atâta cruzime animalică în sufletul unei mame. Nici chiar atunci când greutățile o copleșesc. De fapt nu există scuze pentru asta. Textul e bine scris, dar atenție, din grabă, sunt litere mâncate sau puse aiurea. Folosirea lui â la sfârșitul unui cuvânt este incorectă. Nu am înțeles de ce ai titlul cu majuscule. Poate anumite pasaje de la început ar trebui revăzute. Ca să scoată mai bine în evidență anumite stări. tincuța

Revin, Poate ca am fost neintelegator, deci sunt pregatit sa mi se explice, daca cineva doreste acest lucru. Rafael, dupa aceea m-am gandit ca poate oi fi din neamul Santis iar eu sunt imbecil? Andu

Ci toate astea, nu doar dex-ul ci tot google-ul pare sa nu fi auzit de "lintoilul". ialin

am redus timpul Cristina

sunt raluca in masura sa vorbesc despre bunul simt. Imi permit sa ignor restul comentariului tau!