Poate că asta se și vrea textul de față o cheie a revoltei. N-am să insist; s-a suprasaturat istoria de discursuri revoluționare. Finitudinea idealului ei superior vorbește și la ora actuală cu sînge în loc de gură. Mai e, mai e pînă la "luminiță". Dar, fratele meu, totul e să aiurim de bine, repet. Fain bancul. Apropo de confuzie uite și replica: un tip extenuat, rătăcit în deșert se întîlnește cu un negru. "Eu sunt negrul cu aia albă. Dă-mi niște apă dacă nu ți-o pun". Tipul nu are încotro și rămîne fără apă după alte cîteva întîlniri. La ultima întîlnire apare tot un negru. "Știu domnule: tu ești negrul cu aia albă. Dacă nu îți dau apă mi-o pui. Da să ști că acuma chiar am rămas fără un strop. Sunt stors și disperat"- spune tipul. "Care negru domnule? zice omul. Io sunt Mitică de la Copșa Mică" Geo.

nu cred că suntem predestinaţi genetic spre ratare. aşa poetic, filozofic, ideea e ispititoare...
ratarea nu e un dat ontologic, ci, de cele mai multe ori, poate fi determinată de conjuncturi absolut banale: mediu, educaţie, etc. dar şi de liberul arbitru al fiecăruia.
Iustin Pârvu şi ceea ce s-a realizat la Petru Vodă e un fenomen, în mai multe sensuri.
Biserica nu şi-a pierdut funcţia socială, nici nu ar avea cum, în cele din urmă şi participarea la slujbe, e o funcţie socială a Bisericii. dar, desigur, e vb de mult mai mult. Mura-n gură rămâne însă o mare problemă a a societăţii...

te felicit și eu pentru debut. îți doresc mulți cititori și cititoare. ( mă număr printre cititorii tăi fideli.) mult succes și inspirație. p.s. - foarte frumoasă prezentarea. complimente! Madim

...la "scrâjnetul"!

Ela, sa stii ca am redescoperit kvasul aici, in California. Si icrele de Manciuria. Merci de corectura. Sapphire, da, cred ca sint intr-un "mood" mai de experimentare in ultima vreme. Te invit sa participi si tu.

mi se pare un text care ar fi putut sa fie bun dar parca are cite o problema in fiecare strofa (poate cu exceptia ultimei). "se opresc în ochii mei oile negre rumegătoare" ---- mi se pare ca suna aiurea sa ti se opreasca oile in ochi desi incerc sa inteleg ce urmareste "un cal în grădina bunicii are mereu ochii încercănați de zbor" ---- cal cu ochi incercanati (si mai ales de zbor) - imi suna relativ melodramatic sau (ca sa fiu circotas) oarecum optzecist "aduceri aminte grăbite ca cireșele în guri flămânde de copii" ---- imi place ca nu exista un verb explicit, poate ca ar fi fost bine sa lipseasca si "ca" in versul doi, si cred ca as fi renuntat si la "grabite" care nu prea se potriveste cu meditativul "aducerile aminte". de fapt "grabite" si "flaminde" reprezinta o redundanta a sensului care poate nu era neaparat necesara "linistea de pe obrazul bunicii se așază în copacii cu lună plină" ---- poate cea mai buna strofa dupa parerea mea dar poate ca verbul "aseaza" este prea puternic pentru ce vrea sa spuna. nu stiu cu ce l-as fi inlocuit. "acum ochii mei poartă întunericul altui oraș" ---- strofa interesanta in intentia subtila de a pune in contrast pacea spatiului pasnic (aproape in stil samanatorist) din satul copilariei in contrast cu "celalalt negru" al orasului, atit de diferit de "negrul oilor". Text care intentioneaza mult. Poate ca repetitia elementului casnic al bunicii introduce o vaga senzatie de "literatura pentru copii" care in acest caz nu cred ca a fost intentionata si nici nu cred ca face bine economiei artistice a textului. parerea mea.

interesant text desi parerea mea este ca ar mai trebui lucrat la el

Între ironie şi nostalgie, aşa cum am mai spus-o şi altă dată, există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer.

Dacă se priveşte cu atenţie cam ce se postează, îndeosebi ca „poezie”, pe aici, dar şi pe alte site-uri, precum şi ce se publică, se poate observa cum nostalgia începe să detroneze ironia (care, începând cu romantismul şi trecând în PoMo – fiecare cu specificul său – a făcut carieră). S-a început, mai întâi, să se vorbească de părinţi (îndeosebi mame), bunici, străbunici, etc., care populează spaţiul unei copilării mirific-idealizate (un fel de „cult” al strămoşilor); ca să se ajungă, treptat, pur şi simplu, la o puritate şi nevinovăţie a copilăriei şi, de aici, la mitografia poveştilor (frumoasă, cea bântuită de tot soiul de fantasme, mai mult sau mai puţin înfricoşătoare fiind evitată); ca încet, încet, să se ajungă la divinitate. Astfel, pentru că a venit vorba, se poate vedea ultima inflaţie de „psalmi” (nu o spun totuşi în sens peiorativ) chiar pe Hermenia. Sub acest imperiu se înscrie şi textul de faţă. Se poate scrie poezie de această factură? Ba bine că nu atâta timp cât nu apare rutina şi deci plictiseala suprasaturaţiei. În acest sens, referindu-ă tot la H., pot fi identificate câteva texte de referinţă. Printre ele, unul recent al Maricicăi Frumosu, dar şi altele. Şi, în comparaţie cu ele, poate fi judecat şi textul de faţă care are, cert, valenţe poetice în care sugestia funcţionează nestingherit, nefiind simulată printr-o scriitură la „rece”, voit controlată.

Interesantă mai apare şi o altă tendinţa: cea a unei, să-i zic, „nostalgii ironice”. E vorba de o ironie afectiv benefică (spre deosebire de cea PoMo, cu tente puternice de maliţiozitate şi chiar de sarcasm). Ilustrată, după umila mea părere, de un Dorin Cozan. Care, însă, mai posedă şi alte valenţe, cum ar fi o „reinterpretare” a miturilor, dar şi altele care-sporesc sugestia. Dar despre asta cu altă ocazie.

Îi mulţumesc autoarei care mi-a prilejuit aşternerea acestor gânduri

Uite aici un autor care evolueaza in scris si doua imagini ce merita evidentiate. Prima, a desprinderii de foaia de vartie, ca un zbor al zmeului caruia i s-au rupt firele subtiri, cu mentiunea ca versul 3 este cam explicit. Iar ultima strofa, o imagine deosebita a umbrei printre strigate, cu mentiunea ca geamurile pot fi inlocuite cu ferestre. Acest peom demonstreaza ca poti spune multe si poti impresiona si prin cuvinte putine. Cu cele doua modificari sugerate de mine, il poti trimite mai apoi la orice revista sau antologie.

Vladimir, bineînțeles că cititorul interacționează cu scrierile tale. Nici nu ar putea să nu o facă. Pentru că e o oră la care simt o nevoie impetuoasă de poezie, am recitit ce ai postat aici :). Am vrut să îți spun că poezia de mai sus mi-a părut de departe cea mai penetrantă. E drept că mă avertizase titlul. E drept și că ne iubim mai mult iubind, e drept că mai apoi rămâne doar cinismul, însă cred că ar fi putut fi altceva în loc de ,,ne-o vom trage". Nu e vorba de falsă pudoare, am înțeles și că vrei să fie doar un autentic nepudrat, doar că e prea facilă și distonantă exprimarea în context. ,,fericire la superofertă" îmi pare iar a nu-și atinge miza, originalitatea neînlocuind nevoia de o alăturare credibilă poetic. În fine, poate că doar ora la care scriu e de vină :). Cert este că mi-a plăcut teribil, iar finalul este pe măsură.

schita de genul celor cu poanta finala. superficial tratata. prea multe diminutive (animăluț ,câinișor,“fieruța”,flecușteț, căpșorul, lăbuțe, codița, jevruța etc). titlul este un "cliseu de cliseu". este insa o parere proprie, sper sa te gindesti la asta.

solomon - starea dominantă, înainte de momentul lansării , e de buimăceală și goană fără rost după un timp care nu-ți e niciodată suficient. Vine amețirea completă, copleșitoare, a evenimentului propriu-zis. Abia apoi discernerea semnificațiilor acestui moment de finalitate a unui parcurs, cântărirea vorbelor ce s-au spus și a împlinirilor sau neîmplinirilor ce le-au provocat. Pentru mine însă, cu mult înainte, noua carte care apare înseamnă un pariu câștigat cu mine însumi, conștiința tonică a faptului că sunt în grafic și că, în ciuda tuturor vorbelor și reacțiilor celor ce nu înțeleg de ce atâta înfrigurată străduință de a nu face pauze, de a merge înainte cu orice preț, am mai lăsat un semn al trecerii mele pe pământ și certificarea că nu fac umbră acestei țărâni chiar degeaba. Străduințele mele au fost depuse până la extenuare. În ultimele două săptămâni mi-a fost greu și corpul nu mă mai sprijinea. Am făcut câteva crize de inimă, începuturi de fibrilații, scăderi de tensiune până sub 10 și de câteva ori am vrut să dau telefon la Salvare, simțind că e periculos și că, în orice moment, o agravare ar putea să fie fatală. Atunci am pus frână tuturor acestor zbateri ( pentru că eu sunt un tip care se consumă enorm pe dinăuntru) și mi-am făcut un program de odihnă. Asta a fost, oboseala. Cum m-am odihnit mai mult, au început să mă lase durerile. Acum vreau să iau totul ca o bucurie și să dau la o parte orice tensiune interioară. Vreau să fie o sărbătoare și un moment care să-mi dea aripi pentru a porni apoi de la început, într-o altă cursă de un an întreg. Cam asta e, așa, la o primă trecere în revistă. Știi tu că, de fapt, tot ce simțim e mai complex și mai greu exprimabil prin cuvinte.

dar cam cum intelegi tu poezia Bobadile? inflorituri dulceagoase a la dame peste 30? sau bascalii frustrate a la domni peste 30?

Virgil, imi aduc aminte, citind poezia aceasta, de un e-mail care circula la un moment dat prin Romania, cu lucruri pe care nu le-am intelege decat unii din noi, cei care am trait totusi suficient si "inainte", si care ne starnesc nostalgia. era pe lista aceea si cico, si "impodobelile" originale de Craciun, globurile de sticla si ghirlandele din hartie lucioasa, colorata... dar la tine nu vad nostalgie. La tine e "simplu" (adica direct), asa cum spui, dor. Dor, si acum raman pe ganduri, aducandu-mi aminte de orele de romana din liceu, cand vorbeam despre roman si "fenomenul" de dor. Sunt eu singura curioasa, si asta nu va fi greu de vazut, daca citindu-ti poezia aceasta in alta zi, mai departe de pragul psihologic dintre ani, am avea acelasi sentiment. Deocamdata, aceasta e impresia pe care o am: unul dintre noi asezat cu coatele pe fereastra dintre ani. Nu dintre anul acesta si cel care vine, ci dintre anul ce vine si tot ce a fost. In mod obisnuit, eu nu ma cramponez de ce se face si ce nu in poezie, eu insami fiind mult prea impotriva "regulilor" pe care nu le simt necesare la un moment dat. Nu mi-a sunat insa bine "globurile craciunului copilariei", poate unde instinctiv poezia ta am "citit-o" ca pe un cantec, si aici am avut nevoie de pauza de respiratie mai mare. si sarutul pe care nu-l vei mai putea repeta niciodata. aici e ceva in plus parca.