Revin, cu o întrebare: nu e "centrul lumii"?

Când am citit prima oară, nu era colaj vizual, era doar poezia. primul lucru, gripa aviară, aș fi lăsat-o deoparte. În schimb, e deosebit, deosebit, finalul: "apoi deschid plutire pe verticală a trupului oasele umplute cu ananda" Și e bine armonizat cu imaginea, mai ales cu roșul permanent din griuri - sunt cam cinci nuanțe de gri aici. Nu voi uita deloc: "amân absența luminii trecerea/atâtor dumnezei verzi/scurși din mine victoria". Și mă bucură că și tu știi că nu majusculele fac înaltul să fie trăit înalt.

Să ne întoarcem la text. Un poem frumos, care poartă amprenta unui poet veritabil, cum este Mircea Florin Șandru. Un poem care are ritm (ca întreaga sa poezie), un ritm care se amplifică treptat și te atrage în vârtejul lui, cu aceeași putere de seducție cu care atrage și cuvintele. O mostră veritabilă de lirism de substanță gravă, care-și atinge ținta: catharsisul.

Eu folosesc de mulți ani programul AutoCorect Diacritice și sunt mulțumită de el :
http://www.softset.ro/index.html

Alma voi lasa "placute la atingere" asa cum este pentru ca versul acela sub aparenta sa banala ascunde de fapt esenta poemului... atingerea inseamna placere iar placerea este fericirea trupului... el nu trancende planul fizic, e incapabil sa o urmeze, ramane un colectionar de moaste, un om care "îsi poartă lumina cu demnitate" si cam atat. Multam de cuvinte. E o poezie scrisa despre cele indelung simtite la Iasi de cenaclu.

"se prăbuşeşte liniştea în adâncul urechilor" - e cumva tautologic; predictibil.

"poate ne prinde şi ora doisprezece" - ora douăsprezece...

"dar nu bag mâna în foc" - un cred că mai trebuie să zic ceva.

"o să-mi deosebeşti chipul
de lungimea nopţii" - asta mi-a plăcut, doar că aş fi spus firesc: "o să mă deosebeşti de lungimea nopţii"

Şi o ultimă observaţie cu care ar fi trebui să încep: exagerat de multă anatomie: urechi, trup, palmă, mână, chip, braţe, guri, pumni. Nu crezi?

Între Sisif și Prometeu simt acest poem. Cred că cel mai interesante îmi par combinațiile de planuri, de elemente, de stări. nu este puzzle, ci o compoziție, aproape sculpturală, un fel de modelare de timpuri. Îmi place: "un pumn de nisip în plexul lunar", "fiindcă pauza noastră de masă e-o junglă de lumînări și o mie de stridii ne-așteaptă", "noi rupem copacilor umbra". Nu cred că merge în versul 2 "bolovani de râu în mijlocul fluviului". Poate fără "de râu". Și acel "mult mai mare" poate fi revăzut. Mi-a rămas "reducem totul de fiecare dată la un reziduu" ca un adevăr deși greu de acceptat, destul de evident. Nu pot spune că e un poem greu. ci că e nevoie de o bună măsură în toate, în orice moment, și în poezie. :) E ceea ce răzbate din fiecare vers sau cel puțin așa aud eu. Mi-a plăcut mult.

ah si citi cavaleri din astia cu teapa mai sint. unii sint si poheti

Pentru ca nu am fost prezenta la momentul potrivit, tin sa spun ca, daca apreciez decizia luata de Virgil, eu raman la parerea ca textul nu continea nici un afront la adresa religiei ortodoxe, asa cum s-a spus, ci, eventual, conducea la ideea ca poetul nu este in egala masura informat despre anumite realitati la care a facut trimitere (asa cum de altfel a si recunoscut intr-unul dintre comentarii). Iar aceasta nu este o crima si nu poate conduce, dupa parerea mea, decat la comentarii decente, in care eventual se pot face trimiteri la semnificatii, la realitatea cunoscuta de catre alti autori etc. Virgil a citit ceva, noi am citit poate Patericul si alte carti asemanatoare. Noi abordam religios imaginea despre pustnici si lavre; el a privit doar din punct de vedere fizic si natural problema: un spatiu inchis nu poate sa miroasa frumos. Incepem acum sa ii dam in cap pentru ca noi credem in puterea rugaciunii si in semnificatiile izolarii altfel decat el? Sau il putem obliga sa ia de bun ceea ce unii dintre noi am experimentat? Mi se pare ca in egala masura am putea sa ne simtim jigniti si sa cerem interzicerea tuturor scrierilor care nesocotesc ceea ce noi consideram evidenta in credinta ortodoxa. Si sa nu uitam ca acesta este o poezie. Nu a fost atacata nici o credinta, nici o denominatie crestina etc. Pur si simplu, autorul are o alta intelegere. Aceasta nu ne diminueaza credinta noastra si nici nu afecteaza realitatea; nu inseamna ca trebuie sa tacem cumva, desigur, nu aceasta este ideea. Este de apreciat oricand o interventie care aduce un plus de informatie sau care tinde sa corecteze, decat una care tinde sa dea ultimatumuri. Una peste alta, nu putem obliga pe cineva sa aiba aceeasi viziune ca si noi, iar mirosul dintr-o lavra tine in egala masura de induhovnicirea traitorilor de acolo, cat si de inima privitorului, cred eu. Eu una cred ca, sunstinandu-ne credinta, putem sa facem un bine mai mare contribuind la cunoasterea adevarului despre traitorii ei si explicand, daca avem ceva de explicat, cu smerenie si blandete, decat lansandu-ne in certuri... Sper sa nu fiu inteleasa gresit, dar, din nou, asta depinde si de inima si ochiul celui care citeste. E trist oricum sa vezi cat de usor se trece aici de la comentariile asupra textului la presupunerile cu privire la persoana, fie ea a autorului, fie a comentatorului. Sper din toata inima ca, intr-adevar, sa nu fie un precedent ce s-a intamplat aici, altfel vom ajunge in curand sa ne fie teama sa mai scriem.

În primul rând mulțumesc de trecere și atenționare am modificat cuvintele care aveau greșeli, de ceva timp mă străduiesc să evit genitivalele sper să reușesc într-o zi.

"am o altă religie care se constituie din hiperteologie și explică anume că teologia, deși necesară, nu trebuie să distrugă celelalte domenii, arta, știința, tehnica, precum vechea teologie" Sună incitant această interdisciplinaritate. Apreciez efortul tău, Aranca, de a scrie acest articol care ne-a oferit coordonatele înțelegerii unui artist uitat.

Un text fluid, bine scris, așa cum deja m-am obișnuit a citi în pagina ta. Dacă îl iei (cum spune Dorin, casa ar putea fi și "inima"), acordă-i libertatea alegerii - fie și de a spune sau a nu spune tot, de a alege esențialul. Cineva spunea că prieteniile sunt contextuale, vin și pleacă, precum orice-ul lumii acesteia. M-ai crede dacă ți-aș spune că singurul cel mai bun prieten rămâne Dumnezeu?

ai un typo: "învinovății"

Hei, Ioana! Să știi că ai idei bune. Uite, las și eu un text.. O chestie să îți spun: nu există maeștrii pe acest site, ceea ce probabil e și normal pt început, iar novice..nu sunt decât eu. Mai e încă cineva, dar fără nici un text sau comentariu. Așadar mă simt vedetă!! EU SUNT NOVICELE! Aruncați cu pietre! Lăsând gluma la o parte, e un site interesant, dar scorțos rău de tot. Așa și trebuia. Iată textul scris într-un moment de nebunie. Am ales greu. Cristale de abientin, ca lacrimi, pe scoarță se preling, Făcând slalom printre lucruri abiotice, dar verzi. Copilul abject al unei dame cu picioarele drepte Și-a făcut abonament la o revistă pentru copii handicapați; Folosind un abrazor pe post de netezitor al gândurilor, El rașchetează abuziv printre sentimente, Abrutizându-se molcom, fără să știe ce face. Pierdut în abandon, copilul devine matur, Capabil de abstinența permanentă a sufletului, Folosindu-se de cuvinte abstracte în locul celor simple Și, până la urmă, cade în ambiguitatea nocturnă. El are din abundență lacrimi, dar și le păstrează. Cerul e absurd cu imensitatea lui apogeică; În jur, atmosfera divulgă aburii ascunși. Cred că mă lovise tâmpenia, de m-am aruncat în asemenea cuvinte.;) Toate cele bune!