Da, e un "typo". Am să corectez! Iniţial scrisesem prima parte la persoana întâi - de unde şi acel eram. "Mr. Lonley" este titlul unui cântec interpretat de Bobby Winton. Mulţumesc, domnule Petre Mocanu, pentru trecere şi semn!

Cu stimă,

Desi as fi dorit, nu m-am gasit in stare sa scriu altceva semnificativ decat Bianca la acest text. Poate doar ca Emil are acel avantaj (care poate fi si un handicap uneori) de "new kid in town". Si intr-adevar "they're all doing the monster mash" - my favourite from dire straits Andu

Doamne Ferește! De unde ar rezulta din comentariul meu că m-aș crede o asemenea valoare? Păi dacă eram aș fi avut deja multe volume publicate și edituri să se bată pentru mine. Realitatea din jur răspunde fără drept de echivoc la orice întrebare legată de valoarea mea. Da, mai bine să scriem decât să ne pierdem timpul cu comentariile...

Este o poezie bună,într-adevăr,pentru că reuşeşte să creeze cititorului o stare nu-l lasă indiferent. Poem de mai mare întindere,deşi tehnica este prozaică,denotă multă sensibilitate interioară. Totuşi,personal mi se pare nepotrivit cuvântul "borţoase" şi nu pentru cuvântul în sine,ci nepotrivit în acest context. Oricum,îmi place poemul!

poemul este uneori scris fara ca autorul, din modestie sau puditate, sa recunoasca nevoia sa de a intelege, ci, doar de a marturisi ceea ce simte firesc, natural. poemul imi pare a fi scris din tot sufletul si cred, din acest motiv, ca merita penita de aur, numai ca, nu stiu cum trebuie sa o ofer.

Hm, am și eu același sentiment, după ce am început citirea cu mare neîncredere, văzând titlul și având în minte că mai toți țintesc spre absconsuri insondabile și exprimări alambicate și cât mai tari (a se citi "cool"). Nu neapărat că miroase a poezie, ori că sună așa, dar după ce spune neaoș totul, conturează la final un sentiment ne-spus, singurul lucru care face dintr-un text poezie, și aici un salt la nivelul receptării, care se apleacă înspre tragic chiar, și care dacă s-ar rosti, n-ar mai fi decât o cronica de ziar.

no, am recitit și nu am găsit calea... da' trebuie să fie pe undeva, ea, calea. rerecitesc! zile faine!

interesanta ideea de a construi poezie. mesajul nu își pierde menirea, însă se încifrează în text, încât, ca citior, te întrebi dacă autorul a voit să exprime ideea din titlu sau să se descopere cititorului în toată complexitatea sa.

oare vom putea vreodată să ne eliberăm de aceste temeri. de teama „datului cu puterea”? puterea cui? ce putere? ce „pot” face eu? ce ”vă pot face” eu? ce vă pot da sau lua eu? am senzația că trăim (continuăm să trăim) o tragedie kafkiană. și nu resping prin asta teama margăi ca fiind neautentică. tocmai faptul că e autentică mă ucide. cînd am început hermeneia acum cinci ani și jumătate am făcut-o tocmai cu această dorință, cu această obsesie idealistă. a unui spațiu altfel. altfel mai ales din acest punct de vedere. am plecat atunci dintr-un alt spațiu, de pe un alt site, tocmai din cauza acestei lehamite. lehamitea față de puterea căreia îi place să fie lingușită și care împarte pomeni la milogii și norodul care o adulează. lehamitea față de obsedanta deprindere a plecăciunii și temenelelor, a convingerii că dacă vrei să urci cu o treaptă pe un fel de scară imaginară a absurdului trebuie să pupi în cur cu sîrguință. am vrut să să fie altfel și cu siguranță am fost numit și chiar s-a scris despre mine că sînt dictator, că domin, că stăpînesc ca un tiran, tocmai pentru că în anumite momente mi-am pierdut răbdarea să tot aștept ca în mod natural oamenii să își îndrepte spinarea. poate că am fost dictator în încercarea mea de a-i ajuta să fie drepți, să fie liberi și responsabili. am mai spus-o de zeci de ori poate: nimeni care a fost sau este pe hermeneia nu poate să spună că a obținut ceva de la mine pentru că m-a lingușit. și nimeni, absolut nimeni nu poate să spună ca a fost ostracizat sau nedreptățit de mine pentru că și-a exprimat opinia negativă față de ceva scris de mine. dau un premiu la primul care poate identifica cu dovezi o astfel de întîmplare. ba mai mult, de cele mai multe ori mi-am exercitat dreptul de veto pentru a nu sancționa (deși ar fi fost corect) un anumit membru hermeneia care m-a jignit sau m-a atacat la persoană. am făcut absolut tot ce a fost omenește posibil ca să nu se poată niciodată spune că pe hermeneia puterea politică, administrativă a avut vreodată vreo atingere asupra unei judecăți de natură artistică oricît ar fi fost ea de mică. și totuși temerile și apucăturile fanariote sînt tot acolo. nimeni nu își dă seama cît de mult mă afectează asta.
da, textul de mai sus probabil nu este perfect scris. poate că cineva ar putea să scrie un îndrumar pentru asta. deși mă tem că există tot felul de reguli și soluții contradictorii. am încercat să fiu „creativ” cînd nu am știut. nu am pretenția a fi un prozator. după cum nu am pretenția a fi un poet. tocmai de aceea dacă va fi să public vreodată pe hîrtie voi avea nevoie de un editor.

Incredere si sugestie, multumesc. executat.

interesant. mi se întîmplă foarte rar asta. textul nu mi se pare neaparat nemaipomenit. dar ideea este extraordinară. şi ca să mă explic, mie mi-a plăcut în mod deosebit ultima strofă. spre deosebire de primele două transmite poezie fără să fie nevoită să apeleze la artificii metaforice.

Virgil, mulțumesc, da, ai sesizat bine, în ultimul timp îmi exprim altfel stările. Și, da, ai dreptate cu ultimele 2 versuri, ies din ritmul ansamblului. O să văd cum fac, ori renunț, ori le modific. Mulțumesc și pentru foto alăturată poeziei de pe prima pagină, este acordată foarte fin la ceea ce am este scris.

legătura dintre cele două haiku, mai precis dintre versurile terminale.
drumul spre casă, un fel de fir al Ariadnei, marcat altfel. parcă mult mai pregnant, mai grav...

dacă s-ar fi întâmplat să fiu prezentă la acel dialog, aș fi avut câteva întrebări pentru invitatul dumneavoastră. Pun aici doar trei (ele sunt mai multe, de fapt): 1) care este, în opinia Domniei Sale, mișcarea filosofică cea mai indicată pentru a ne asigura ...ăăă...mântuirea, ținând cont de faptul că multe s-au perindat de-a lungul timpului și, mai ales, de faptul că, în bună parte, ele și-au dinamitat reciproc "adevărurile"? 2) dacă literatura pornește, nu-i așa?, de la prezumția de ficțiune (ori, cel puțin, aceasta este înglobată în conceptul de literatură), despre ce fel de "relații non-cognitive directe cu alte ființe umane" poate fi vorba? 3) În ce măsură întrebarea «Are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființele umane, cu noi înșine?» poate oferi mântuirea, dacă nu ajungem și la un răspuns...ori, mai bine zis, la RĂSPUNS? dar, probabil că din cauza grabei invitatului, aș fi rămas și eu fără răspunsuri... :)