ei, așa grăit-a zarathustra: Nietzsche:)

...Această construcţie putea fi evitată din două motive: 1. tenta ei tautologică 2. cacofonia "pe pe". Totodată, "înfiorată de plăcere" (chiar şi în context) este o sintagmă prozaică.

citind ultimele două comentarii distinse (Andu și Nicholas). am impresia că unii doar felicită sticla de șampanie nu o și deschid. și râd, deci chiar așa s-a ajuns... bine domnilor, faceți cercuri:)

Superb! O cântare utecistă ori poate doar a la şoimii patriei, numai bună de închinat tovarăşei academician, doctor inginer, savant de renume mondial. Cineva ar trebui să vă spună că suntem în 2015 şi că ar fi trebuit să treceţi demult de Bolintineanu.

Hecatonir permite-mi sa iti dau un hint... click dreapta pe text, save picture as si apoi in orice program de vizualizat poze poti readuce in plan orizontal aceasta comunicare dintre om si Dumnezeu.

Bianca, marturisesc ca am lasat sa treaca ceva timp de cand am citit comentariul tau pana sa-ti raspund si asta pentru un banal motiv pe care iata :-) nu pot sa nu-l recunosc: am fost emotionat! Si asta pentru ca stiu cat esti de exigenta nu doar cu textele postate cat mai ales cu remarcarea acestora... si m-am simtit ciudat... Voi lasa textul asa cum l-am postat, cu acea "inutila" precizare referitoare la "tarm", pentru a nu denatura contextul observatiei facute de tine. Si poate ca intr-o buna zi imi voi gasi drumul inapoi, spre un tarm sau poate spre altul, inutil sau dimpotriva, cine stie? Multumesc pentru lectura, Bobadil.

Domnule Cristea,

La inceput Bobadil o da rau cu oistea-n gard. Aici (si acum) cred ca v-a intins o mica cursa. Eu as traduce asa: "apăi nici eu nu v-oi (vă voi) mai scrie nimic". Mai ales ca mai departe scrie (tot corect): "până când nu voi simți". Intru-n fel e cam acelas lucru daca eu as fi scris: "cred ca va intins". Dar recunosc ca "apăi nici eu nu v-oi", chiar daca in context e corect, totusi in limba romana "suna ca dracu'".

Semneaza: unul care si el da (adesea) cu bata in balta cand e vorba de "gramatica".

Referitor la textul Dvs. cred ca Bobadil nu are dreptate. Si aceasta deoarece mi se pare ca nu e vorba de o cronica de carte sau altceva de acest gen. Ci mai mult de un text cu nuanta eseistica. Unde intrepretarea autorului tinde spre o anumita libertate (chiar uneori "deformatoare"); e dreptul sau, al autorului. Cititorul poate (sau nu) sa fie de acord.

De fapt chiar Boba zice:"Un eseu...". Gura pacatosului, asa si pe dincolo...

Da.
La alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.

primul și ultimul vers propun și susțin tema poemului. inspirată, însă, îmi pare a fi prima strofă, celelate vin ca o completare, din nefericire atârnând ca un balast, neîmplinid poemul.

ok, snowdon king. datorita faptului ca practici in mod regulat hartuirea membrilor hermeneia care posteaza aici si nu te rezumi doar la comentarii pe text, consiliul hermeneia a decis suspendarea contului tau pentru o anumita perioada. nu ne mai dorim sa ne pierdem timpul facind educatie pe hermeneia dar hartuirea si ofensarea gratuita a celorlalti membri nu este acceptabila aici. indiferent de argumentele invocate.

ma amuzi Ela, eu zic sa iti ajustezi histrionismele fiindca nu iti fac rau decit tie. ieri vizitam un "traiding post" de indieni navajo si hopi si pipaiam totemuri si tot felul de amulele si instrumente ceremoniale reale draga mea, asa ca te asigur ca stiu foarte bine ce sint alea totemuri, poate mai bine decit tine si fara sa "traversez culturi" asa in imaginatie. Eu n-am spus niciodata nici ca scrii prost si nici ca nu imi place cum scrii. Ma tem insa ca aceasta irascibilitate a ta fata de oricine nu te lauda iti va aduce multe dezavantaje. Eu iti recomand sa o iei cu un bob de umor si o lingurita de smerenie ca nu o sa iti faca rau de loc. Tot eu te incurajez ca sa scrii aici pentru ca te asigur ca aici, spre deosebire de alte locuri unde se poate accepta orice, aici daca scrii prost odata ti se va spune in fata si nu se va gudura nimeni doar pentru ca te cunoaste. Am ami spus-o si o mai spun, vreau ca Hermeneia sa fie un loc in care cei ce scriu bine sa rivneasca sa ajunga autori Hermeneia iar cei care scriu prost sa se teama sa publice aici. Ce faci tu in continuare depinde de tine. Si inca ceva, sa nu iti imaginezi ca eu nu scriu prost din cind in cind.

nu prea merge textul asta, tema nu e suficient dezvoltata, iar acolo unde e, e clasic realizata. cine nu a mai vazut o copulatie perfecta, par exemple?

Mi-au placut formularile: "amețeam în întuneric ca într-o moarte ușoară" "mi-am lipit umbrele de un bărbat" Nu mi-a placut: * "nemiloase" din versul "măștile unui sentiment sunt nemiloase" * "apărută pur și simplu întâmplător" * utilizarea lui "neîntâmplată" si "întâmplător" desi in strofe diferite atinge in mod negativ ochiul care citeste... poate pentru ca accentul nu cade pe cuvintele de sprijin. Nu stiu Madi... textul aceasta ma face sa cred ca esti intr-un impas poetic... parca te-ar retine cineva sa nu spui totul, sa nu te exprimi asa cum esti.

Ei da, asta chiar merita o vizuala... (Era parca un videoclip de la "the feeling" cu o coasere din asta - sau de la snow patrol, of, m-am ramolit :-) Placut mult poemul acesta. Eu zic sa-i pui imaginea care trebuie si sa-l scoti de la cutiuta cu nisip Parerea mea, Andu