Cred că este drept să spun că acest text nu are absolut nicio ideii. Mi-aş paria tastatura că e scris fără niciun motor ideatic. Un morman de enunţuri, unele mai preţioase şi mai poetice ca altele, fără liant. Compunere de imagini.

"cîteva monosilabe ciugulesc aerul moale din palmele toamnei" - bănuiesc c-o exista vreun subst. "monosilab", dar asta nu înseamnă că nu sună ca din perete.

"îl iau aşa cum mi se oferă / semiotic şi limpede" - pretenţios/ didactic.

"luna pare un sîmbure de fistic
cerul pom de crăciun cu beculeţe albe şi galbene
mă întreb cînd soarele va apare noaptea în care" - se observă tăietura - autorul nu mai ştia ce să spună şi a intrat puţin în universul idilico-peisagistic. "Va apăreA", mai degrabă.

"mă întreb eu pe cine trebuie să votez" - asta e pentru că autorul a devenit prea oniric şi serios. Plus de asta, şi-a dat seama că nici după partea bucolică n-are idee. Şi tot aşa.
A, am uitat de paranteze, paranteze care au menirea de-a ne arăta că autorul e mai complex decât ne-o arată.

Nu a ieşit. E catastrofic.

e un poem romboidal, multumesc de lectura si cuvinte, le/am decojit si le/am gustat miezul...

un poem scris in intimitatea camerei, aceea in care masa troneaza in mijloc, acoperita cand de panzeturi cand de fete de masa împletite de mână, născătoare de amintiri copilărești, adolescentine, cotidiene... un martor, un prieten tacut și neînsuflețit este aici masa. masa aceea nefolosită, ștearsă de praf, în mijlocul căreia tronează un bibleou împietrit în locul unei vii vaze de flori. această masă ți-a dăruit ideea unui decor interbelic?

o poezie foarte frumoasa. mi-a placut.timpul nu-mi permite sa ma opresc mai mult asupra ei. mi-a placut ca vei zidi intr-un bob de piper partea umbrita din tine. de asemenea versurile:"pînă cînd pe nume mă vei striga/doar să mă întorc o clipă femeie/din naufragiul literelor/grea de polen". nu pot sa nu le mentionez si pe urmatoarele:"un arbore pîlpîie noaptea/prin cămările sufletului golindu-mă/" si daca stau si ma gandesc aproape ca ti-am citat toata poezia, doar ca in ceea ce am reprodus aici e o incarcatura poetica mai mare. o poezie placuta de la inceput pana la capat, fara nimic care sa deranjeze, simbolurile se leaga intre ele, formand un intreg.am sa revin.

Eu mi-am dobandit verticalitatea parasind definitiv poezie.ro. Hermeneia trebuie sa devina un site major, pluralist, o oaza pentru cei ce aduc dragoste si respect pentru cuvinte.

asta pentru că părere nu pot să-i spun
Profetul zice că textul alunecă spre manele, eu zic textul e o tentativă interesantă însă nereușită, eșuată, dovadă chiar că Profetul zice că e manea, deși nu e manea.
Paparazzi cucuruz te mai citesc să zicem de trei ori ce mai publici, apoi ori mă convingi ori lăsăm, you know... posteritatea sau posteriorul să decidă.
Andu

Daca ai venit pe Hermeneia ca sa scrii, asa de dorul lelii, fara sa inveti si fara sa progresezi, inseamna ca ai venit degeaba. Poti scrie, pardon, abera, pe blog cat vrei, e la liber. Si aici e la liber. Dar pe bune ca ar trebui ca pentru fiecare text prost sa se perceapa o taxa. Taxa de poluare lirica :)).

Foarte frumoasă armonia culorilor în acest poem. Am remarcat trecerea de la galbenul elegant la alb-negru şi în final gri. Stiloul poate fi cu pompiţă, cum erau în copilăria mea, sau cu rezervă. Este un text încropit din referinţe concrete, de aceea pe mine mă nemulţumeşte puţin versul cu lărgirea nimicului, care parcă sparge atmosfera prin nuanţele sale abstracte. Ce poate fi acel nimic? Poate ar fi fost mai bine ceva mai specific. E doar umila mea părere, în rest textul, mai ales prima parte, mi-a plăcut mult.

mie imi place poza. efectul nu o face sa para artificiala. despre text, are eleganta tipica textelor Almei. ultimele doua strofe, mult mai contemplative mi se par oarecum straine de primele doua. e parca un fel nou de a scrie poezie

Am uitat.

Am remarcat strofa a treia in mod special. Din punctul meu de vedere cred ca poemul, pentru mai multa cursivitate in idee, ar fi mers si fara penultima strofa care mi se pare putin in plus. Dar asta e doar parerea mea. Emil

o dedicaţie adresată persoanei dragi.

"vreau
să îți simt măcar o dată
trecerea rîurilor
prin văile adînci
ale gîndurilor"

să fie "La mulţi ani" şi de la mine. pentru că sînt prieten cu tată-su.

Da.
La alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.

...revin pentru ca si tu, la rindul tau ai scapat unghiul din care am privit eu acest text - comparatia cu americanii ai facut-o chiar de la inceput: 'Ieri s-au împlinit 40 de ani de la nașterea internetului...' apoi 'Dar apoi mi-a venit în minte faptul că noi, românii, abia...' ..scuze, eu asta am luat-o precum comparatie.. ..scuze si pentru stereotipie, mie personal mi-au placut eggs Benedict chiar si cele on toast over easy si waffles cu maple syrup cind am trecut prin US of A - a fost un compliment adus artei gastronomice americane...never again! ..scuze, am folosit acea piramida ca un simplu tool de assessment - it is allowed in this free world of ours! - am avut senzatia ca este un text al carui mesaj se bazeaza pe intrebarea DE CE? intentia mea nu a fost sa impingem aceasta discutie inspre extremitati, ci exprimarea unei opinii care, by the way, ramine aceeasi: fara educatia facuta de foarte devreme respectul si self-esteem nu vor creste in copacii Romanesti...stabilitatea emotionala a unei natii oglindeste un oarecare echilibru care momenatn nu exista...si nu exista pentru ca la baza zidului societatii romanesti lipseste ceva, citeva caramizi solide de sustinere a moralului... 'so hard to love, so much to hate...' Oamenii nu au incredere in ei insisi, in cel de alaturi, suspiciunea, nevoia de teribilism este doar o reactie, in lant, Virgil, este the tip of the iceberg! problema aici nu este una de suprafata, is a long way down... ramin fidela determinismului nature vs nurture - balanta este in continua miscare... *faptul ca ai luat umorul meu ad litteram nu ma deranjeaza, totusi se pare ca l-ai simit ca un atac personal si ai reactionadeci, pentru aceasta perceptie si discomfortul cauzat neintentionat, scuze! o zi buna...