Cu sensurile poetice ia-o mai usor. Sa nu te impiedici.
Ce ne-am face daca toti am scrie numai marmelada dulce-acrisoara despre iubirile nesatisfacute, femeile pe care nu le-am cucerit sau barbatii care au plecat la altele ? Mai ai si alte registre de interes ?
Ah, da ! Vad ca... la gunoaie te pricepi bine.
Ma las batuta. Nu am sa iti dau bucuria sa intru pe textele tale sa le ciopartesc.
Port manusi.

nu ma asteptam sa impresioneze pe cineva... sunt mult eu in poemul asta, si sunt eu f aproape de mine, nu stiu cum pot sa spun asta in alte cuvinte, e ciudat asa.

Francisc, A discuta despre calitatea darurilor –și aceasta în public- pe care musafirii ți le aduc în semn de prețuire, ține de o anumită atitudine; din delicatețe față de gazdă, nu vreau să o definesc. În continuare, fac un scurt istoric și din gentilețe ocolesc comparația între cina oferită de autor și cadoul primit de la comentator. Așadar, ne încearcă melancolia vremurilor cînd făceam eforturi pentru a genera imagini prin înșiruirea unor fonturi, dar aveam o nouă jucărie, goblenul electronic. În perioada unor interfețe facile și a shell-urilor bazate pe caractere, a fost inventat ceea ce este cunoscut sub denumirea de artă –cu rezerve- ASCII. Astăzi, o simplă trasare a unei căi și comanda Fit Text To Path aplicată unui text banal ne dă iluzia că putem sugera trăiri adînci. Și totuși, creionarea de grafică din litere, este încă un lucru distractiv și atît. Dacă experimentul nu este susținut de elemente care să aibă și însușiri cu adevărat artistice, el rămîne doar o nostalgie a împătimiților de tușe în zig-zag. Autorul are libertatea de a alege calea. Eu aștept să văd soarele răsărind în reluare.

citit cu mare placere. multumesc cristina moldoveanu pentru aceasta poezie.

Mulțumesc frumos, Mariana! E prea mult ce spui...

sunt de acord cu sugestia lui Adrian. dar, dincolo de asta, apreciez curățenia acestei poezii și faptul că ai reușit să cuprinzi în câteva strofe (bine alese), dând la o parte surplusul tentant al poetizării gratuite, un întreg mod de viață.

așez o peniță.

Iată că și poezia se ocupă de locuri geometrice. ”Umbra ta/un altfel de întuneric” e o expresie reușită și atrage atenția, dezvăluie un ochi poetic format și ”știință a privirii”. Iar finalul dă măsura unui condei sigur care pândește orice fisură din cotidian. Mai așteptăm cu interes.

cu siguranță puteai să apeși mai mult pe accelerație. sînt unele versuri unde imaginația mea a agățat cu bara de la scară pînă și bordura regulamentului. dar se merită. artiștii nu se fac. se nasc. și o peniță. de aur țigănesc. pentru angela de la 5 sau pentru marilena de la p7.

Interesantă idee. Construiești bine povestea, dar am câteva critici: sunt multe typo, te rog re-editează textul; sublinierea valorii fiecărui dar (salvat de prețul biletului) este inutilă, cititorul înțelege o simplă sugestie inițială; câteva dintre efectele scontate de limbaj sunt, după părerea mea, ratate: nelipsita lipsă, paltonul... pensionat, "se uită neclipind pănă-n lacrimă". "După perdele date-n părți" - mie îmi sună rău ligamentul acela (dupăpe), și nici nu prea înțeleg cum este înapoia unor perdele care... sunt date în părți.

subscriu Almei, dar imi place fantasticul și oniricul ce apasă cititorul. lucian.

Silvia, in principiu cand am scris versul ala m-am gandit la toti piratii pe care-i stiu, si pe toti ii cheama Jack:)). Pana si desenele animate la care ma uitam cand eram mica se numeau Jack, piratul cel teribil. La Jack Spintecatorul aka Jack the Ripper, a carui identitate nici pana azi nu se stie( exclusa fiind insa cea a piratului), nici nu m-am gandit. Daca as fi facut-o, as fi scris intr-o alta nota. Poate am sa incerc pe viitor, cine stie.
Multumesc pentru trecere. Ma bucura sa stiu ca te am ca cititoare:)

Asupra simbolurilor nu mă voi opri, a făcut-o Cineva cu mult mai bine decît aș fi reușit eu într-o mie de ani, o persoană de la care am primit cele mai prețioase daruri, de care îmi este nespus de dor și trăiesc cu sentimentul cumplit că poate nu am meritat trecerea ei prin pătratul vieții mele. Nu voi insista nici asupra curentului impresionist cunoscut și studiat de exegeți cu mult mai erudiți decît mine, ar fi curată lipsă de modestie să mai insist. Am decis să-ți dau un răspuns citînd din cultura generală: Existenta acestui munte ma relaxeaza, spune Paul Cezanne. Voi da la o parte voalul frunzisului tau si te voi putea contempla in voie. Lasa-ma sa privesc, nu-ti cer mai mult. De la micimea mea omeneasca catre eternitatea ta de stanca si gheata. Atata vreme cat vei exista se va putea vorbi si despre timp. Apele curg, anotimpurile trec, oamenii se nasc si pier. Tu vei privi din inaltimea ta aceasta divina comedie umana. Orgile Patagoniei, Catedralele Alpilor, Tronul Zeitatilor Himalayei, Ghetarii de la Ecuator din Kilimanjaro, Regina Muntilor Piatra Craiului a Carpatilor nostri. Tot atatea nume pentru perenitate. Si noi, la poalele eternitatii. Oaspeti mereu, primiti cu drag sau cu reticenta, asa dupa cum dicteaza capriciile gazdei, contemplam spectacolul. Cuceritorii inutilului, Prin noapte si gheata, Oameni si munti. Tot atatea evocari ale incercarii de a accede la indestructibil. De a ne investmanta in straie anti-efemer. Vantul sufla unde ii e voia. Tu ii auzi vocea, dar nu stii nici de unde vine si nici incotro se indreapta. Il vei adulmeca mereu si iti va fi mereu enigma. Pastorala si Furtuna lui Beethoven, Alpii lui Hesse, Fuji San-ul lui Hokusai, Tian Shan-ul lui Aitmatov. Tot atatea inchipuiri ale noastre despre ceva ce nu vom putea patrunde pe de-a intregul niciodata. Voi pasi mereu cu sfiala si in varful picioarelor in cotloanele sale, imi voi tine respiratia, voi asculta linistea si voi ramane uimit la vederea maretiei. E ca o datorie. Datoria de a fi uimit, tacut, contemplativ si recunoscator. Si, oare, nu tocmai asta inseamna dragoste? Cand mai ramane ceva, orice, de descoperit? Cand ceva mai pastreaza inca urme de necunoscut si devine, deci, demn de explorat? Nu e umbra mai tentanta si mai ispititoare decat lumina orbitoare? Nu devine viata mai justificata si mai demna de numele acesta atunci cand mai ai ceva, orice, de invatat? Nu e acesta sentimentul cel mai reconfortant din lume si cel mai intimidant din aceeasi lume? Nu este somnul nostru rascolit si populat de vise ale noilor experiente, aventuri si descoperiri? Existenta muntelui ma relaxeaza si ma face sa ma simt mic si insignifiant, dar mare si puternic in acelasi timp. Sunt meschin, dar ma impartasesc din divinitatea stancii si comunic cu Divinitatea Cealalta. Sunt urat, dar buzele mele reflecta zambetul florilor aspre atinse de briza crestelor. Sunt intunecat, dar radiez in bezna mea, luminat fiind de razele rasaritului cu soarele sau cu tot. Sunt murdar, dar ma curat pentru o vreme cu viscolul, cu grindina, cu gheata ce curg din cer. Si apoi, intr-un inevitabil candva, ma voi inalta in locul in care culmile imi vor deveni masuri ale staturii mele. Voi incheia precum zeii Himalayei, precum cristalele de gheata din avalansele Fagarasului, precum zanele din Valea Cerbului. Voi pasi in afara anotimpului acesta efemer care e existenta. Nu voi mai avea inaintea mea viata, ci numai timpul. Nu voi mai participa la viata mea traind-o, ci voi vedea timpul devorand viata. Gandul ca muntele exista imi va fi morfina si va face supliciul suportabil. Atunci voi da la o parte draperia micimii si voi fi demn de muntele pe care l-am iubit. Nu voi obosi niciodata luptand, pentru

la urma urmei, mi au placut numai primele 4 versuri. si titlul. si ghilimelele

Foarte interesante imaginile poemului! Nu am decât două observaţii negative, pentru "la luminile lungi ale" şi "în niciun caz nevolnică".