Ce mi-a plăcut în acest text: felul în care compari timpul cu acel bombardament, dar mult mai lent, precum și curgerea lui, asemeni unei lave, lentă și ea. apoi, acei arbori ca niște animale împietrite. În general, primele 2 strofe mi se par scrise fără cusur. La fel și finalul ultimei strofe, care, în opinia mea, face o trimitere la începuturi(cu Adam și Eva în rai, înainte de izgonire). La citire, am zis că se mai putea condensa puțin ultima strofă, dar pe moment, n-aș putea spune ce anume e în plus acolo. Oricum, salut schimbarea în discurs a autorului. Mie mi se pare un experiment reușit. Și da, eu cred că este poezie textul de mai sus.

Imaginea timpului din prima strofă, copacii asemeni animalelor împietrite, omul în așteptare, aidoma unui sfinx uitat pe noptieră, moartea care simte nevoia de a fi mai mereu în centrul atenției - cred că sunt suficiente motivele pentru care textul de mai sus poate fi numit poezie. una reușită.

Citit cu interes,
Eugen.

Parca te vad cu ochii sclipind tainic, gandindu-te la oameni pe care nu-i cunosteai, dar pe care ii iubeai intr-o imaginatie frumoasa de copil. Eu as fi mers mai departe si as fi dus-o spre o proza fantastica in care copilul nascut mai tarziu sa pastreze amintiri care sa-l obsedeze. Cautarile copilului ar fi dus de exemplu la un trecut extraordinar. Cornel putea apare uneori in somn sau intr-ul delir dulce. Copilul creste si se face o fata frumoasa care traieste dublu: o data in prezent si a doua oara in trecut. Pana la urma va hotara: va merge in trecut la Cornel de exemplu de unde ii va transmite actualului sot un mesaj printr-o poza gasita tot de el in acelasi pod. Ar iesi o poveste fara sfarsit cu subtitlu: Tania. Hai ca am luat-o pe aratura. Mie asta mi-a spus textul tau...

si eu sunt batrana...

Mulțumesc, Alma. La mine vizuala este un peisaj lacustru, aproape bacovian, de un verde în ceață, abia întrezărindu-se luminile în zare. Ceea ce conține mesajul pascal, transmis de mine prin câteva versuri, sâmbătă, scris într-un galben ce s-a dorit cât mai aproape de galbenul-lumină, așezat în cruce. Într-o zi, poate vei vedea cum este. Poate dacă scrisul ar fi fost plasat altfel, nu ar mai fi avut același sens. E varianta care mi s-a părut cea mai potrivită în sâmbăta mare.

şi mulţumesc pentru reconsiderarea refugiului sepiei mele,pântecul,care,în imaginaţia mea,devine un fel de acvariu fluorescent.

Stimate Dorel, poate că exprimarea mea acolo a fost greșită din dorința mea de a-i da o nunață mai literară, mai compulsivă, era prea simplu să despart 'cititorii' de 'eventual' intercalând persoana Dvs. mai puțin importantă în acel context doar pentru a forma o construcție gramaticală pe care ați fi denumit-o, limitat și încarcerat într-un spirit delimitat de granițe care, deși largi, sunt foarte exacte... ca fiind CORECTĂ... și nu v-ați mai fi legat aiurea de ea pentru a evita să-mi răspundeți la ceea ce v-am scris acolo, folosind această tehnică facilă de a scăpa de un comentator incomod.
Însă nu vă faceți prea multe iluzii Domnule Dorel, mie nu îmi 'puneți capac' cu asemenea manevre de diversiune literară. I'm too old for this shit ar fi spus danny glover poate că vă amintiți filmul și această replică devenită clasică.
Nimic nu mi-ați răspuns la ce v-am scris, apăi nici eu nu v-oi mai scrie nimic până când nu voi simți că a crescut în Dvs copacul respectului pentru interlocutor domnule Dorel, o specie de arbore din păcate pe cale de dispariție în Romania.

inca o data te intreci pe sine in acest text. Poezia lui Poe este dementiala si proza lui deasemenea, iubindu-te cu el in aceasta lume fantomatica, ma faci sa mor de necaz dar in acelasi timp sa-i dau cezarului ce este al cezarului. Tablourile tale sunt pline de eros, situate in cadrul delimitat de gheena si dumnezeu. Sa facem dragoste intr-un cimitir, la miezul noptii si sa dansam cu mortii...

Resit melanjul intre vers si imagine mai ales ca ai ales "tonalitati" vibratorii complementare... pana la urma inceputul si sfarsitul stau in povestea prezentului... "fiinta ta/o umbra". Imi place parca mai mult partea a doua... ochiul acela ce macereaza pantecele femeii, privirea care parcurge locrurile fara a le lovi/revela... simt un aer tragic in creatia ta ceea ce este nemaipomenit... e destul de greu sa faci asa ceva.

mulțumesc, medeea! este o poezie dragă mie și chiar mă bucură să văd că am cititori. te aștept mereu pe textele mele!

Ce să zic? Un text interesant la prima vedere. În care „Anti-oedipiana” schizofrenie e deturnată de la capitalism la re-scrierea istoriei. Are tot tacâmul: dezastru, simulacru badrillardian (vezi şi „Harta şi teritoriul” lui Borges), pseudo-melancolie ironistică şi, mai ales, spermă, o imensă spermă care inundă totul în urma unui futai generalizat al Hazardului deleuzian. Toate acestea dovedind că autorul şi-a însuşit bine lecţia PoMo. Dar totuşi… Totul este pătruns de un aer de plictiseală vetustă a rutinei lipsite de trăire, a unei repetiţii lipsite de „diferenţelele” deleuziene în absenţa cărora nu mai apare nimic nou, şocant ceea ce aruncă, în final, textul în derizoriu lipsindu-i chiar şi germenii „autodistrugerii” gen Derrida prin imposibilitatea unei „interpretări” a subtextului care să te conducă la altă „interpretare” care, la râdul ei să te ducă la alta ş.a.m.d. ad infinitum

de dragul comunicarii trebuia sa aleg intre omul ciripitor si pasarea vorbitoare. m-am gandit sa-i las asa cum sunt. drept e ca pasarea putea ciripi un cip-cirip care sa insemne nu, eu am notat direct traducerea:) apoi, mainile lor, aripile noastre si invers. doar ingerii au si maini si aripi, chiar nu stiu de ce. o leaca ironie trebuia sa fie, altfel nu dadea bine poemul. si tot bine e ca se mai intrezareste ideea din ditamai multimea de cuvinte:) multam pentru efortul de a citi, a comenta, alea alea!

si o chestiune personala: din citirea mess-dialogul domniei tale cu Adrian Firica am ramas cu o leaca tristete legata de neputinta financiara de a scoata volumul de poezii. sincer, te-as fi citit cu atentie. Pe bune!

Îmi pare rău, dar eu sînt mai egoistă, scriu pentru mine. Scriu pentru considerentul că fie veselă sau tristă viața este frumoasă și sînt recunoscătoare pentru ea. Poezia este o formă de exprimare și a acestor valori, motiv pentru care evadez în clipele de răgaz în lumea ei. Cu alte cuvinte așa cum unii colecționari își admiră bijuteriile, sau tablourile, eu admir versurile și mă bucur să regăsesc pe acest site unele dintre cele mai bune, printre care și ale tale.

E un text bun, sa stii. Nu mai dau penita, ca iar se oftica Andu.

Finalul e fain, m-a făcut să zâmbesc: "(Un felinar zâmbind lâng-o felină, Doi manechini lipiți într-o vitrină)" În ciuda rimei desuete, demodate, textul are ceva în plus (pentru că rima asta este doar o mică diversiune, după mine) ce se anunță încă din primul vers: "Obsesiile-s fiicele demenței". Vii la o cafea fără Natalia? (Apropos de caii verzi...)