Parafrazȃndu-l pe Heiddegger: Poziția «Sacrală» care-și face loc în «Postmodernitate» din ce în ce mai mult, după ce a fost, în «Modernism» (începȃnd din «Renaștere») ținută sub obroc și sub presiune: „De ce este Sinele [conștiența (awareness), intuiția, etc.] ceva mai mult decât nimic ?” Ȋn opoziție cu: Poziția «Postmodernistă», mȃnă în mȃnă cu «Filosofia analitică» (care are în centru «Analitica limbajului»; prin care acesta, limbajul, este rupt, pur și simplu, de entitatea care îl produce, propunȃndu-se studierea sa separată, ca un obiect mort, fixat într-un insectar. Sau, mai rău, ca un cadavru supus disecției. Și urmează extrapolarea apoi, la organismul viu, a concluziilor. Pierzându-se din vedere faptul că o disecție poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Și nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi: „De ce este Eu-l = vocabular individual, «final» cum zice Rorty , TOTUL și nimic altceva ?” Asta vreau să arăt pȃnă la sfȃrșitul volumului meu de eseuri „Despre Post-predictibilitate”; care, după mai multe re-scrieri, a început, acum, să se scrie, în fine, singur. Sper să-l și termin.
față/verso aplecată cu grație- aici am un veșmânt aproape transparent de balerină iar dincolo în picioare- pe veșmânt apar flori mari de margarete aici profilul meu sapă în umbra unui zid strâns cutat ca materia grea a unui aluat ca un borhot de granit se revarsă peste orice deschidere mușchi cangrenat pe verso desenul trupului meu se împuținează cu o mișcare bruscă a foii zidul se revarsă acum și peste mine cu mozoleala de mortar ce se strânge repede circular în jurul gâtului coboară pe umeri foșnind gros/ mai departe pe altă fantă postura nouă: arlechin trist cu mâinile îndreptate în față spre noi pe verso: cu o mână împinge-nainte aerul să nu lase loc nimănui cu cealaltă-și acoperă chipul pe care i-l știu pe față: nemișcată cu mâinile în lături în mine e înmormântat cineva pe verso:îmi decupez umbra și-o întind la uscat aici într-o rochie albă cu alt trup pe care-ncerc să-l cunosc sub mătase pâlpâie lanțuri foșnetul pe care-l fac ridicând poala de crin tulbură somnul unei păsări care se- înalță lângă mine aripile sunt îndreptate în sus pe verso- cealaltă mișcare a zborului cu aripile în jos în fiece clipă ating ușița secretă a clipei în care voi intra sunt împrăștiată ca în cărțile de ghicit aici sunt încolăcită ca o piatră doar ideile lucrează-n întuneric. o piatră. zumzet sfărâmicios dincolo un zeu obosit se așază pe mine deschide: cineva mă coase acum într-o piele străină de sub noi pleacă o potecă roșie până la zidul de pe partea cealaltă pe varul alb se profilează un bărbat în salopetă albastră care-ncearcă să mă prindă de trupul nou când sar coarda sus-jos-sus-jos peste versul acesta mic al meu reptil
eu, dimpotrivă, cred că blestemat este omul care te plictiseşte cu nimicotina necunoaşterii de Dumnezeu, sau acela care deliberat tace, crezând că e la modă să se-ascundă după curentul timpului. Psalmul 66, care este o poezie în 4 strofe, scrisă probabil de împăratul Ezechia, spune în prima strofă:
"înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie toţi locuitorii pământului
cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre..."
lauda se poate manifesta prin toate mijloacele duhovniceşti ale inimii şi minţii, poezia fiind inclusă, şi poezie care să înalţe Numele lui Dumnezeu nu eşti in stare să scrii tu, papă al instituţiei sudo-literare care te înfoi ca un curcan în pene. încetează cu nonsensurile dictoanelor unor atei care au zis ceea ce tu mumba rumba aminteşti ca un robot.
...Un contrast prea puternic între tropii perimați și cei inediți și reușiți. Scot în evidență acuratețea ideii care nu se diluează ci ajunge unde se naște - în oniric. ...Toate bune! A.A.A
pe langa niste idei bune e si foarte mult balast aici. si repetitii care, in loc sa serveasca ideea, o bombardeaza.
“Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi-ţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.”
sau
„în căutarea unui punct de reper, a unui singur punct de reper...”
si un citat care, urmand versului acela cu un ton grav, apocaliptic aproape, taraie textul in derizoriu.
“vorbele lui Vadim(fratele
de cruce răsturnată în ceruri):
" Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci... blea...".
ai si cateva tautologii (“becul electric”, de ex., sau “bezna oarba”)
si niste constructii de care cred ca te poti lipsi, pentru ca au efectul unei lumini puse direct in ochiul cititorului:
“Te ridici grabnic din pat şi, cu ochii sclipind aidoma stelelor,”
sau, mai jos
”şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate”
de fapt, cred ca toata strofa aceea ar trebui refacuta, daca vrei sa capete o oarecare tensiune.
ce mi-a placut: mi-a placut comparatia cu pasarile din prima strofa si chiar si personificarea aceea a „inimii noptii”, din care ai putea sa scoti ceva mult mai bun, daca ai renunta la povestire in favoarea poeziei.
scuze pentru intarziere. am tot incercat sa raspund, dar nu reuseam sa salvez comentariul.
Mizezi pe imagine și stare, sau mai bine zis pe cele două componente esențiale ale pulsiunilor: reprezentare și afect. Fiind vorba despre sublimare în poesis, reușești să treci de personal, prin dialogul cu celălalt (cititorul) și prin implantarea unui personaj care poate deveni orice: imago, cheie, trecere, tată, animus. Iar urâtul nu este prezent decât pentru a-l metamorfoza. Putreziciune, omizi, "chirci tot mai frumos", "naiba știe". Întrepătrunzi planuri, imagini, personaje, senzații, sinestezic cumva, încercând să atingi un punct de convergență. Corpul-cadrul-materia nu sunt prezente decât pentru a fi transgresate, pentru a ieși din după ce ai fost în. Deosebit realizată, compoziție aproape fără fisură. Fiindcă aș fi renunțat la "dar ce ne facem" sau l-aș fi exprimat altfel. Acum, depinde pe ce ton îl citim, desigur. Oricum, acela ar fi singurul punct în care aș modifica ceva, în rest... scrii... "tot mai frumos" Adina.
Rămâi sub spell te rog și nu trezi curând.
Oamenii sub spell sunt favoriții mei, doar să nu se trezească brusc scriind poeme cu arbori plângînd, păsări care nu s-au trezit (yeah) niciodată, oglinzi de piatră, etc etc... mai ales un câine care o lălăie... probabil că există iarbă de mai bună calitate chiar și pe piața liberă din state, însă probabil, costă 10 dolari mai mult gramul.
Un poem foarte slab plin de clișee și fundamental urât, inestetic adică.
Acest autor știe să scrie, dar cu o condiție, cenzura! Pentru că în mintea lui se petrec lucruri ciudate.
Nu-i dați frâu liber lui Nicholas că dăm de belea.
Întrebare
De ce publici așa de mult lately pe aici Nicholas?
Te simți inspirat?
Din ce citesc, NIET!
Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
Sixtus, imi pare rau ca nu ti-a placut poezia mea dar iti multumesc de trecere. Minotaurul nu este o obsesie. Face parte dintr-o suita tematica inspirata de ceea ce am vazut in Grecia. Sunt inca sub impresia celor vazute, deci e probabil sa mai scriu despre minotaur.
Gorune, m-a uns pe suflet răspunsul tău atât de mult încât voi încerca (nu promit nimic pe criza asta totuși) să ies și eu pe interval cu ceva similar. Iar răspunsul dat Cristinei... uite de ce sunt încă pe aici! Aș adăuga folosind o excluziune despre care sunt sigur că vom mai vorbi că existența lui Patapievici este tot atât de posibilă pe cât este de posibil ca un măgar să fie om.
Andu
cum sa zic, muzica unui text este ceea ce ma seduce intai; si cum imi place sa fiu sedus... pacat ca nu me numesc Abukir. monologul curge chiar daca dialogul nu. este una din rarele ocazii unde vad ca imaginile atasate nu devalorizeaza textul. exista o increngatura fantasmatica intre ele ce le sporeste tacit impactul. vroiam sa zic vreo doua vorbe si despre "in vizita la Ussais"; mi se parea ca a trecut cam nevazut pe-aici dar, uite, ca m-am inselat. oricum coridoarele acelea de nuc au ramas fara voce intr-o memorie... extatica.
da, ai dreptate. e un text care nu ma satisface. ar mai trebui lucrat. am senzatia ca ar putea iesi ceva mai muscator din el si nu-mi reuseste. cade usor spre final. prea clasic
Mirela, de aceea te-ai inscris pe Hermeneia? Ca sa stirnesti conflicte? Ai pasit cu stingul, te asigur. Cu ocazia asta m-ai facut sa caut prin alte parti sa vad cum scrii si impresia mea este ca scrii foarte prost. Deci, eu zic ca inainte sa te apuci de certuri pe aici, sa postezi texte care sa iti valideze dreptul moral de a pune intrebari.
P.S. Hermeneia nu are nicio legatura cu concursul de mai sus. O rog pe Mariana sa nu mai puna astfel de postari fara sa ma contacteze pe mine sau pe cineva din Consiliul Hermeneia. Si chiar daca posteaza ceva despre un astfel de concurs sa o faca succint cu citeva mentionari. Fara medii, zecimale, liste si alte chestii din astea. Sa fie pentru ultima data, va rog.
Margas, tu într-adevăr ai citit poezia lui Adrian? dar din comentariul meu ai înțeles ceva?
în privința asta, cel puțin, sunt convinsă că nu!
„frânghiile ude intrate în carne”, ca de altfel toată strofa aceea, sunt din ultimul meu volum. dacă ai fi parcurs cu un pic-picătură de atenție și cu mai puțină înverșunare dialogul dintre mine și Adrian, ai fi băgat de seamă.
probabil n-ai considerat că e merită efortul.
intervenția ta parcă mi-aduce aminte de o zicală veche… cum era?
aaaa… „Dacă tăceai, filosof rămâneai!”
aranca, incadrarea si autenticitatea unui text nu tin deloc de locul si pozitia in care te afli tu acum. nici de calatoriile si aventurile lor. conform principiului coerentei aplicat aici, textul tau e foarte slab. ai bunul simt si recunoaste. fa ceva in privinta asta apoi. si incearca sa renunti la "tzaranisme" cand ni te adresezi
Alma, ai văzut paradoxul calității, cum din una se vede pe alt registru a doua: multiplicarea până la (reducere la) ab-surd. Salonul 22 era de la etajul 4+4 din luna a 3-a. Și într-adevăr implică un deux deux. Tous les sens compris. Iar nuanța de alb ai perceput-o atât de fin încât cred că inevitabil ai văzut în ea cum este trăirea în locul. Desigur, intenționat ales ab-ruptul. Gracias.
Pictura nu îmi place și nici nu văd mare lucru din ea. Ai câteva imagini, însă, foarte reușite, în poezie. Ai și câteva pe care le perpetuezi prin texte și nu înțeleg de ce, gen: "cu multe adultere comise în camera de hotel" (sună rău, să știi). Interesant și titlul. Cel mai mult îmi place al doilea telefon.
Multam si incantat de cunostinta, in acelasi timp!:) da, am incercat sa folosesc pictura si mi-a iesit nitel. desi, e clar, trebuie sa ascut penita mai des:) multam inca o data pentru citire si comentariu, cele bune, spor la scris!
Plăcută imaginea ”dimineților sentinelă”. Însă sferele semantice nu-mi par întotdeauna sfere, suferă pe alocuri, cam prea marcată de prețiozitate, și, culmea, ultima strofă îmi pare tocmai teatrală.
Mihaela, ştiam că va ajunge şi la tine :). Trebuia fiindcă ţi-ai dorit mult să fii prezentă, dar ştim că nu s-a putut. Poemul despre Sergiu, recitat de Cristina, este impresionant. Am aplaudat cu bucurie. Îţi mulţumesc pentru tot.
Adrian, chiar a fost o seară frumoasă :) Nu ştiu de ce, dar de la momentul actoricesc nu îmi amintesc decât nişte gesturi şi o mimică deosebită. Cred că mi-au distras atenţia de la mesaj :) Nu sunt răutăcioasă, dar zilele astea am căutat argumente pentru ideea ,,poezia se recită ea însăşi" ( nu are nevoie de sunet, culoare, imagine, mişcare etc ).
Am reţinut bine ideea ta, din finalul articolului? ( nu am fost la dezbaterea de dinainte ). Mulţumesc pentru aprecieri.
Raluca, ai oftat şi tu ca noi toţi. Mi-am exprimat în articol punctul de vedere :)
A fost tare fain să ne recunoaştem. Să ştii că te admiram cum citeai poemele. Ţineai şi cartea mai aproape de suflet, nu numai poemele dragi ale colegilor antologaţi :) Mulţumesc mult pentru cuvintele tale.
Ştefan, într-un fel ai ajuns :)...am ajuns şi noi la tine prin aceste articole. Tot ce contează e că evenimentul a fost o reuşită. Alina împreună cu echipa ne-au adunat pe aceeaşi stradă caldă a poeziei. E plăcut acest sentiment. Mulţumesc mult pentru semn.
Merg și eu pe străzile tale, noctambul, poate cândva degetele mele te vor atinge. Sper ca amintirile tale nu vor rămâne impare. Excelent jocul de lumini și umbre pe pereți, o imagine clară a singurătății, a închipuirilor. Poezia are și un ușor damf macabru, un dulce remember Poe, întâlnit la încă o poezie a ta. Dar întunericul mușcă pofticios din negrul ochilor tăi și moartea îți ghilotinează semnele de întrebare. La capăt lumină.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Parafrazȃndu-l pe Heiddegger: Poziția «Sacrală» care-și face loc în «Postmodernitate» din ce în ce mai mult, după ce a fost, în «Modernism» (începȃnd din «Renaștere») ținută sub obroc și sub presiune: „De ce este Sinele [conștiența (awareness), intuiția, etc.] ceva mai mult decât nimic ?” Ȋn opoziție cu: Poziția «Postmodernistă», mȃnă în mȃnă cu «Filosofia analitică» (care are în centru «Analitica limbajului»; prin care acesta, limbajul, este rupt, pur și simplu, de entitatea care îl produce, propunȃndu-se studierea sa separată, ca un obiect mort, fixat într-un insectar. Sau, mai rău, ca un cadavru supus disecției. Și urmează extrapolarea apoi, la organismul viu, a concluziilor. Pierzându-se din vedere faptul că o disecție poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Și nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi: „De ce este Eu-l = vocabular individual, «final» cum zice Rorty , TOTUL și nimic altceva ?” Asta vreau să arăt pȃnă la sfȃrșitul volumului meu de eseuri „Despre Post-predictibilitate”; care, după mai multe re-scrieri, a început, acum, să se scrie, în fine, singur. Sper să-l și termin.
pentru textul : (2) Discuție (virtuală) despre ironism și metafizică cu Rorty și cele două personaje ale sale, Ironistul și Metafizicianul defață/verso aplecată cu grație- aici am un veșmânt aproape transparent de balerină iar dincolo în picioare- pe veșmânt apar flori mari de margarete aici profilul meu sapă în umbra unui zid strâns cutat ca materia grea a unui aluat ca un borhot de granit se revarsă peste orice deschidere mușchi cangrenat pe verso desenul trupului meu se împuținează cu o mișcare bruscă a foii zidul se revarsă acum și peste mine cu mozoleala de mortar ce se strânge repede circular în jurul gâtului coboară pe umeri foșnind gros/ mai departe pe altă fantă postura nouă: arlechin trist cu mâinile îndreptate în față spre noi pe verso: cu o mână împinge-nainte aerul să nu lase loc nimănui cu cealaltă-și acoperă chipul pe care i-l știu pe față: nemișcată cu mâinile în lături în mine e înmormântat cineva pe verso:îmi decupez umbra și-o întind la uscat aici într-o rochie albă cu alt trup pe care-ncerc să-l cunosc sub mătase pâlpâie lanțuri foșnetul pe care-l fac ridicând poala de crin tulbură somnul unei păsări care se- înalță lângă mine aripile sunt îndreptate în sus pe verso- cealaltă mișcare a zborului cu aripile în jos în fiece clipă ating ușița secretă a clipei în care voi intra sunt împrăștiată ca în cărțile de ghicit aici sunt încolăcită ca o piatră doar ideile lucrează-n întuneric. o piatră. zumzet sfărâmicios dincolo un zeu obosit se așază pe mine deschide: cineva mă coase acum într-o piele străină de sub noi pleacă o potecă roșie până la zidul de pe partea cealaltă pe varul alb se profilează un bărbat în salopetă albastră care-ncearcă să mă prindă de trupul nou când sar coarda sus-jos-sus-jos peste versul acesta mic al meu reptil
pentru textul : constrîngere poetică sau text după imagine impusă 3 deeu, dimpotrivă, cred că blestemat este omul care te plictiseşte cu nimicotina necunoaşterii de Dumnezeu, sau acela care deliberat tace, crezând că e la modă să se-ascundă după curentul timpului. Psalmul 66, care este o poezie în 4 strofe, scrisă probabil de împăratul Ezechia, spune în prima strofă:
"înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie toţi locuitorii pământului
cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre..."
lauda se poate manifesta prin toate mijloacele duhovniceşti ale inimii şi minţii, poezia fiind inclusă, şi poezie care să înalţe Numele lui Dumnezeu nu eşti in stare să scrii tu, papă al instituţiei sudo-literare care te înfoi ca un curcan în pene. încetează cu nonsensurile dictoanelor unor atei care au zis ceea ce tu mumba rumba aminteşti ca un robot.
sorry, acesta este un mesaj pentru papa, Adriana.
pentru textul : la Văratec mă ajunge toamna de...Un contrast prea puternic între tropii perimați și cei inediți și reușiți. Scot în evidență acuratețea ideii care nu se diluează ci ajunge unde se naște - în oniric. ...Toate bune! A.A.A
pentru textul : spasm depe langa niste idei bune e si foarte mult balast aici. si repetitii care, in loc sa serveasca ideea, o bombardeaza.
“Bătută de vânt, se-abate subit peste tine nenorocita de ploaie
şi-ţi bate-n bătaie de joc cu ciocănele metalice piroane de gheaţă în craniu.”
sau
„în căutarea unui punct de reper, a unui singur punct de reper...”
si un citat care, urmand versului acela cu un ton grav, apocaliptic aproape, taraie textul in derizoriu.
“vorbele lui Vadim(fratele
de cruce răsturnată în ceruri):
" Tu eşti bărbat-bărbat sau sugaci-sugaci... blea...".
ai si cateva tautologii (“becul electric”, de ex., sau “bezna oarba”)
si niste constructii de care cred ca te poti lipsi, pentru ca au efectul unei lumini puse direct in ochiul cititorului:
“Te ridici grabnic din pat şi, cu ochii sclipind aidoma stelelor,”
sau, mai jos
”şi tu te bucuri nespus de prezenţa nefastă,
îţi deschizi larg coastele, o inviţi înăuntru, pregătit să o cuprinzi(după ce trece pragul)
în braţele însângerate”
de fapt, cred ca toata strofa aceea ar trebui refacuta, daca vrei sa capete o oarecare tensiune.
ce mi-a placut: mi-a placut comparatia cu pasarile din prima strofa si chiar si personificarea aceea a „inimii noptii”, din care ai putea sa scoti ceva mult mai bun, daca ai renunta la povestire in favoarea poeziei.
scuze pentru intarziere. am tot incercat sa raspund, dar nu reuseam sa salvez comentariul.
pentru textul : Box(II) deMizezi pe imagine și stare, sau mai bine zis pe cele două componente esențiale ale pulsiunilor: reprezentare și afect. Fiind vorba despre sublimare în poesis, reușești să treci de personal, prin dialogul cu celălalt (cititorul) și prin implantarea unui personaj care poate deveni orice: imago, cheie, trecere, tată, animus. Iar urâtul nu este prezent decât pentru a-l metamorfoza. Putreziciune, omizi, "chirci tot mai frumos", "naiba știe". Întrepătrunzi planuri, imagini, personaje, senzații, sinestezic cumva, încercând să atingi un punct de convergență. Corpul-cadrul-materia nu sunt prezente decât pentru a fi transgresate, pentru a ieși din după ce ai fost în. Deosebit realizată, compoziție aproape fără fisură. Fiindcă aș fi renunțat la "dar ce ne facem" sau l-aș fi exprimat altfel. Acum, depinde pe ce ton îl citim, desigur. Oricum, acela ar fi singurul punct în care aș modifica ceva, în rest... scrii... "tot mai frumos" Adina.
pentru textul : e r h a n deRămâi sub spell te rog și nu trezi curând.
pentru textul : Midnight taboo deOamenii sub spell sunt favoriții mei, doar să nu se trezească brusc scriind poeme cu arbori plângînd, păsări care nu s-au trezit (yeah) niciodată, oglinzi de piatră, etc etc... mai ales un câine care o lălăie... probabil că există iarbă de mai bună calitate chiar și pe piața liberă din state, însă probabil, costă 10 dolari mai mult gramul.
Un poem foarte slab plin de clișee și fundamental urât, inestetic adică.
Acest autor știe să scrie, dar cu o condiție, cenzura! Pentru că în mintea lui se petrec lucruri ciudate.
Nu-i dați frâu liber lui Nicholas că dăm de belea.
Întrebare
De ce publici așa de mult lately pe aici Nicholas?
Te simți inspirat?
Din ce citesc, NIET!
Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
pentru textul : Unde dai și unde crapă. De la matricea S la eveniment impredictibil. deSixtus, imi pare rau ca nu ti-a placut poezia mea dar iti multumesc de trecere. Minotaurul nu este o obsesie. Face parte dintr-o suita tematica inspirata de ceea ce am vazut in Grecia. Sunt inca sub impresia celor vazute, deci e probabil sa mai scriu despre minotaur.
pentru textul : Poem pe coajă de săpun. Getting over you derecitesc si mai trebuie sa spun, Dorin, ca imaginea omului, vazut drept ,,animal de circ, care sfasie tot" este... nu, nu geniala; este coplesitoare.
pentru textul : Ah deGorune, m-a uns pe suflet răspunsul tău atât de mult încât voi încerca (nu promit nimic pe criza asta totuși) să ies și eu pe interval cu ceva similar. Iar răspunsul dat Cristinei... uite de ce sunt încă pe aici! Aș adăuga folosind o excluziune despre care sunt sigur că vom mai vorbi că existența lui Patapievici este tot atât de posibilă pe cât este de posibil ca un măgar să fie om.
pentru textul : Săgeata 2 deAndu
neimplinita
pentru textul : kore2 deE simpatic, dar "amuşină" e pretenţie.
pentru textul : vânătoare deremarc finalul:
pentru textul : Renaştere de"oamenii mari strîng pumnii la piept
revarsă nisipul
perfid
suflă spre cer un nou univers
mai arid."
cum sa zic, muzica unui text este ceea ce ma seduce intai; si cum imi place sa fiu sedus... pacat ca nu me numesc Abukir. monologul curge chiar daca dialogul nu. este una din rarele ocazii unde vad ca imaginile atasate nu devalorizeaza textul. exista o increngatura fantasmatica intre ele ce le sporeste tacit impactul. vroiam sa zic vreo doua vorbe si despre "in vizita la Ussais"; mi se parea ca a trecut cam nevazut pe-aici dar, uite, ca m-am inselat. oricum coridoarele acelea de nuc au ramas fara voce intr-o memorie... extatica.
pentru textul : Ambrozia dialogului decadent deda, ai dreptate. e un text care nu ma satisface. ar mai trebui lucrat. am senzatia ca ar putea iesi ceva mai muscator din el si nu-mi reuseste. cade usor spre final. prea clasic
pentru textul : mr bright deMirela, de aceea te-ai inscris pe Hermeneia? Ca sa stirnesti conflicte? Ai pasit cu stingul, te asigur. Cu ocazia asta m-ai facut sa caut prin alte parti sa vad cum scrii si impresia mea este ca scrii foarte prost. Deci, eu zic ca inainte sa te apuci de certuri pe aici, sa postezi texte care sa iti valideze dreptul moral de a pune intrebari.
pentru textul : Premiile Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” - Mizil - 2012 deP.S. Hermeneia nu are nicio legatura cu concursul de mai sus. O rog pe Mariana sa nu mai puna astfel de postari fara sa ma contacteze pe mine sau pe cineva din Consiliul Hermeneia. Si chiar daca posteaza ceva despre un astfel de concurs sa o faca succint cu citeva mentionari. Fara medii, zecimale, liste si alte chestii din astea. Sa fie pentru ultima data, va rog.
la tine găsesc întotdeauna ceva uimitor de frumos.
pentru textul : nevoia de surâs deîncă un poem reuşit.bravo!
semn de admiraţie.
iertati-ma!
pentru textul : das Marienleben dede parca acel "moare" ar fi complet definit de toate celelalte cuvinte. daca mai citesc o data o sa imi ramana in minte. nu mai citesc:)
pentru textul : dade I deMargas, tu într-adevăr ai citit poezia lui Adrian? dar din comentariul meu ai înțeles ceva?
în privința asta, cel puțin, sunt convinsă că nu!
„frânghiile ude intrate în carne”, ca de altfel toată strofa aceea, sunt din ultimul meu volum. dacă ai fi parcurs cu un pic-picătură de atenție și cu mai puțină înverșunare dialogul dintre mine și Adrian, ai fi băgat de seamă.
probabil n-ai considerat că e merită efortul.
pentru textul : Şi atunci m-am ridicat pe sufletele din spate deintervenția ta parcă mi-aduce aminte de o zicală veche… cum era?
aaaa… „Dacă tăceai, filosof rămâneai!”
aranca, incadrarea si autenticitatea unui text nu tin deloc de locul si pozitia in care te afli tu acum. nici de calatoriile si aventurile lor. conform principiului coerentei aplicat aici, textul tau e foarte slab. ai bunul simt si recunoaste. fa ceva in privinta asta apoi. si incearca sa renunti la "tzaranisme" cand ni te adresezi
pentru textul : Ruines de Rome deimi place imaginea. textul mi se pare ca vrea sa spuna prea multe si nu reuseste nici una
pentru textul : [praf de nimfă] deAlma, ai văzut paradoxul calității, cum din una se vede pe alt registru a doua: multiplicarea până la (reducere la) ab-surd. Salonul 22 era de la etajul 4+4 din luna a 3-a. Și într-adevăr implică un deux deux. Tous les sens compris. Iar nuanța de alb ai perceput-o atât de fin încât cred că inevitabil ai văzut în ea cum este trăirea în locul. Desigur, intenționat ales ab-ruptul. Gracias.
pentru textul : salonul 22 dePictura nu îmi place și nici nu văd mare lucru din ea. Ai câteva imagini, însă, foarte reușite, în poezie. Ai și câteva pe care le perpetuezi prin texte și nu înțeleg de ce, gen: "cu multe adultere comise în camera de hotel" (sună rău, să știi). Interesant și titlul. Cel mai mult îmi place al doilea telefon.
pentru textul : 4 telefoane cu Moniq deMultam si incantat de cunostinta, in acelasi timp!:) da, am incercat sa folosesc pictura si mi-a iesit nitel. desi, e clar, trebuie sa ascut penita mai des:) multam inca o data pentru citire si comentariu, cele bune, spor la scris!
pentru textul : Felul acesta de galben dePlăcută imaginea ”dimineților sentinelă”. Însă sferele semantice nu-mi par întotdeauna sfere, suferă pe alocuri, cam prea marcată de prețiozitate, și, culmea, ultima strofă îmi pare tocmai teatrală.
pentru textul : Deznodăminte deMihaela, ştiam că va ajunge şi la tine :). Trebuia fiindcă ţi-ai dorit mult să fii prezentă, dar ştim că nu s-a putut. Poemul despre Sergiu, recitat de Cristina, este impresionant. Am aplaudat cu bucurie. Îţi mulţumesc pentru tot.
Adrian, chiar a fost o seară frumoasă :) Nu ştiu de ce, dar de la momentul actoricesc nu îmi amintesc decât nişte gesturi şi o mimică deosebită. Cred că mi-au distras atenţia de la mesaj :) Nu sunt răutăcioasă, dar zilele astea am căutat argumente pentru ideea ,,poezia se recită ea însăşi" ( nu are nevoie de sunet, culoare, imagine, mişcare etc ).
Am reţinut bine ideea ta, din finalul articolului? ( nu am fost la dezbaterea de dinainte ). Mulţumesc pentru aprecieri.
Raluca, ai oftat şi tu ca noi toţi. Mi-am exprimat în articol punctul de vedere :)
A fost tare fain să ne recunoaştem. Să ştii că te admiram cum citeai poemele. Ţineai şi cartea mai aproape de suflet, nu numai poemele dragi ale colegilor antologaţi :) Mulţumesc mult pentru cuvintele tale.
Ştefan, într-un fel ai ajuns :)...am ajuns şi noi la tine prin aceste articole. Tot ce contează e că evenimentul a fost o reuşită. Alina împreună cu echipa ne-au adunat pe aceeaşi stradă caldă a poeziei. E plăcut acest sentiment. Mulţumesc mult pentru semn.
pentru textul : Virtualia în real deMulțumesc frumos, Virgil, pentru aprecieri și urări. Mi-a plăcut remarca ta despre "efectul de palimpsest", este într-adevăr o legătură.
pentru textul : Cum să spui că ești măr? deMerg și eu pe străzile tale, noctambul, poate cândva degetele mele te vor atinge. Sper ca amintirile tale nu vor rămâne impare. Excelent jocul de lumini și umbre pe pereți, o imagine clară a singurătății, a închipuirilor. Poezia are și un ușor damf macabru, un dulce remember Poe, întâlnit la încă o poezie a ta. Dar întunericul mușcă pofticios din negrul ochilor tăi și moartea îți ghilotinează semnele de întrebare. La capăt lumină.
pentru textul : Operație pe cord deschis dePagini