ce urât arată penițele astea noi! alea vechi erau suple, astea sunt grase și turtite seamană cu americanul mediu
un simbol care mai degrabă face mișto de un text un fel de zmeură de aur, părerea mea

eu mă forțam să șed, ea împietrise o strângere de deget zvâcnită din palma-i de ceară, apoi plecă lăsând tăcerea unduindu-se

Atmosfera medievală e doar butaforie... Ce mi se par facinante dincolo de prozodie, sunt commedia dell'arte, mesajul textului, simbolistica titlului "Trandafirul coasei" (de altfel exprimată clar în primul vers cât și în ultimele două versuri, ca laitmotiv): "Cât trandafirul coasei lucește fãrã fard Sã ne iubim - Prințesã - sub stelele ce ard" Allora vi posso proporre di cominciare una discussione, dello stile : "O voi che per la via d'Amore passate attendete e guardate s'elli è dolore alcun, quanto 'l mio, grave; e prego sol ch'audir mi sofferiate, e poi imaginate"...

interesant textul, pentru mine e un pic încărcat. de ex. primul rând l-am citit mai simplu /îţi scriu mai rar și nu îmi aduc aminte decât/.
mă împiedic şi în gerunzii.

Haiku, ne-Haiku. Dar e Haiku.

Cristina - așadar sonetele mele sunt bune doar în pauze. Cam puțin, dar m-am obișnuit cu gusturile contemporanilor.

Asupra simbolurilor nu mă voi opri, a făcut-o Cineva cu mult mai bine decît aș fi reușit eu într-o mie de ani, o persoană de la care am primit cele mai prețioase daruri, de care îmi este nespus de dor și trăiesc cu sentimentul cumplit că poate nu am meritat trecerea ei prin pătratul vieții mele. Nu voi insista nici asupra curentului impresionist cunoscut și studiat de exegeți cu mult mai erudiți decît mine, ar fi curată lipsă de modestie să mai insist. Am decis să-ți dau un răspuns citînd din cultura generală: Existenta acestui munte ma relaxeaza, spune Paul Cezanne. Voi da la o parte voalul frunzisului tau si te voi putea contempla in voie. Lasa-ma sa privesc, nu-ti cer mai mult. De la micimea mea omeneasca catre eternitatea ta de stanca si gheata. Atata vreme cat vei exista se va putea vorbi si despre timp. Apele curg, anotimpurile trec, oamenii se nasc si pier. Tu vei privi din inaltimea ta aceasta divina comedie umana. Orgile Patagoniei, Catedralele Alpilor, Tronul Zeitatilor Himalayei, Ghetarii de la Ecuator din Kilimanjaro, Regina Muntilor Piatra Craiului a Carpatilor nostri. Tot atatea nume pentru perenitate. Si noi, la poalele eternitatii. Oaspeti mereu, primiti cu drag sau cu reticenta, asa dupa cum dicteaza capriciile gazdei, contemplam spectacolul. Cuceritorii inutilului, Prin noapte si gheata, Oameni si munti. Tot atatea evocari ale incercarii de a accede la indestructibil. De a ne investmanta in straie anti-efemer. Vantul sufla unde ii e voia. Tu ii auzi vocea, dar nu stii nici de unde vine si nici incotro se indreapta. Il vei adulmeca mereu si iti va fi mereu enigma. Pastorala si Furtuna lui Beethoven, Alpii lui Hesse, Fuji San-ul lui Hokusai, Tian Shan-ul lui Aitmatov. Tot atatea inchipuiri ale noastre despre ceva ce nu vom putea patrunde pe de-a intregul niciodata. Voi pasi mereu cu sfiala si in varful picioarelor in cotloanele sale, imi voi tine respiratia, voi asculta linistea si voi ramane uimit la vederea maretiei. E ca o datorie. Datoria de a fi uimit, tacut, contemplativ si recunoscator. Si, oare, nu tocmai asta inseamna dragoste? Cand mai ramane ceva, orice, de descoperit? Cand ceva mai pastreaza inca urme de necunoscut si devine, deci, demn de explorat? Nu e umbra mai tentanta si mai ispititoare decat lumina orbitoare? Nu devine viata mai justificata si mai demna de numele acesta atunci cand mai ai ceva, orice, de invatat? Nu e acesta sentimentul cel mai reconfortant din lume si cel mai intimidant din aceeasi lume? Nu este somnul nostru rascolit si populat de vise ale noilor experiente, aventuri si descoperiri? Existenta muntelui ma relaxeaza si ma face sa ma simt mic si insignifiant, dar mare si puternic in acelasi timp. Sunt meschin, dar ma impartasesc din divinitatea stancii si comunic cu Divinitatea Cealalta. Sunt urat, dar buzele mele reflecta zambetul florilor aspre atinse de briza crestelor. Sunt intunecat, dar radiez in bezna mea, luminat fiind de razele rasaritului cu soarele sau cu tot. Sunt murdar, dar ma curat pentru o vreme cu viscolul, cu grindina, cu gheata ce curg din cer. Si apoi, intr-un inevitabil candva, ma voi inalta in locul in care culmile imi vor deveni masuri ale staturii mele. Voi incheia precum zeii Himalayei, precum cristalele de gheata din avalansele Fagarasului, precum zanele din Valea Cerbului. Voi pasi in afara anotimpului acesta efemer care e existenta. Nu voi mai avea inaintea mea viata, ci numai timpul. Nu voi mai participa la viata mea traind-o, ci voi vedea timpul devorand viata. Gandul ca muntele exista imi va fi morfina si va face supliciul suportabil. Atunci voi da la o parte draperia micimii si voi fi demn de muntele pe care l-am iubit. Nu voi obosi niciodata luptand, pentru

O cronică excelentă, curgătoare ca un râu de munte, magnetică aş spune. De mult timp nu am mai citit o cronică literar-sportivă de o asemeni calitate. O cronică pe măsura victoriei obţinută de minunatele noastre fete. Nu mai pot să spun decât...Felicitări!!

Da.

Citind, «cu un ochi critic», textul acesta, încearcă, aşa, să mă ispitească, demonul ironiei. Şi-mi aduc aminte de următoarea anecdotă din «Epoca de Aur». Ci că Tovarăşu’, în vizită de lucru la o fabrică de dulciuri se opreşte lângă o linie de producţie şi întreabă: „Biscuiţi?”; Biscuim, Buscuim…. Cam asta se întâmplă şi cu A.A.A.; inclusiv cu acest text, intitulat (pompos) „fără pretenţii” (orgoliul neputinţei «poietice» al celui ce l-a scris). La care, zisul autor, îmi va propune (tot pompos) următorul citat din Kierkegaard:

„A fi ironic nu înseamnă să nu cunoşti împrospătarea şi întărirea care constau în a te dezbrăca atunci când aerul devine prea apăsător şi a te arunca în marea ironiei, bineînţeles nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a reveni mai sănătos, vesel şi uşor în aerul care ţi se părea irespirabil şi care a devenit deodată o adevărată încântare.

Mărturisesc că o săgeată a durerii mi s-a implantat de mic în inimă. Atâta timp cât rămâne acolo am fost şi sunt ironic. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient că ironia este o dezvoltare nefirească care, asemenea ficatului anormal al gâştelor de Strasbourg, sfârşeşte prin a-i îmbolnăvi pe cei implicaţi în ea.”

Vorba aia: Kierkegaard a murit; ăilalţi de după (ca şi înaintea lui) care au vorbit despre ironie, au murit şi ei. Şi nici el (autorul textului de faţă) nu se simte prea bine…

Cât priveşte gramatica…Ei, asta este (sau nu) altă problemă. Dacă îl voi vedea, am să i-o comunic. Dar hăbăuc cum îl ştiu o să-mi răspundă că nici împreună cu ea nu se simte prea bine. (O să aibă, probabil, grijă de ea, Posteritatea). Cu ăsta nu se poate discuta!

Textul acesta abia acum l-am citit. Datorită Profetului. O ordine a dezordinii. Rezultată din fragmentarea textulului în jurul unor „atractori stranii” din subtext(Luminiţa ştie despre ce este vorba) ducând la o coerenţă nebănuită care anulează orice „consistenţă” (care nu admite paradoxul).

te rog să modifici dimensiunea imaginii pentru ca să aibă vreo semnificație această postare.

elena, ești drăguță. apreciez cuvintele tale. da, ai dreptate, sînt rare. și cu atît mai mult apreciate.

Peisaje, treceri și limite. Decupaje din timpuri și spații, culori amestecându-se, până la închipuire. Strofa a doua îmi transmite mesajul clar, celelalte par a mă lăsa într-o căutare, încă pășesc pe urmele celei mici, sora îngemănată, încă mă întreb a cui mamă este țestoasa și niciodată nu voi atinge apa limpede cât timp nu îmi va fi gândul limpede, căci atunci muntele nu va mai fi impresia cerului, nici miile de ani nu vor crea altă ordine, fiindcă o mână care înnoadă fire, deznoadă alte fire, iar ceea ce poezia aceasta transmite este prea vizibil sau prea invizibil. depinde de percepția dintre impresii. sau de trecerea peste scoarța simbolurilor, ajungând în miezul sensurilor, mii pot fi, mii de lotuși-gând-simț-apercepții. Păstrez strofa a doua. Pentru impresia pe care mi-a creat-o și taina celor șapte limbi vrăjite. :)

Frumos scris...