pentru comm si pentru ca-mi vezi poemul imbracat :)

Un discurs închegat, cursiv, care nu se abate nici stilistic şi nici ideatic de la traiectoria sa confesivă; e matur, autentic şi, cel mai important, conectează cititorul. Avem aici simplitatea gândurilor/ ideilor/ fenomenelor complexe. Poate că ar mai fi de curăţat pe ici-colo, dar chiar şi aşa, rămâne ce e: o poezie intrinsecă. Nu mai fac alte incursiuni.

Felicitări!

evident raspunsul nu poate fi decit la tine cel ce citesti

Am folosit termenul obrinti pentru a descrie starea drumului respectiv - o rană într-adevăr, plină de bube, acoperită cu o pojghiță de zgură sau ce-o mai fi fost aceea, menită mai mult să inducă în eroare publicul neștiutor - într-un mod cît mai personal, cît mai uman cu putință. Durerea, infecția, pericolul pe care îl reprezintă un astfel de drum, aceasta am vrut să invoc. Este o figură de stil, forțată, pentru a atrage atenția. Textul se vrea mai amplu. Am ezitat să-l dezvolt date fiind particularitățile unei publicații pe site, unde cititorul, grăbit de obicei, se presupune că nu ar avea răbdarea de a citi un text prea lung. Și apoi, un fel de experiment acesta, am vrut să las cititorul să facă propriile conexiuni, să-și manifeste propria imaginație. Dar, poate voi reveni asupra formei, publicând fragmente, deși mă tem că astfel s-ar pierde din substanța lirică. Jurnal literar, un fel de cronică modernă a momentului, a locului, a faptelor și obiceiurilor, a credințelor tălmăcite, răstălmăcite, un melanaj de culori, de sentimente extrase din adîncuri ce țin de subconștientul personal și/ sau colectiv, într-o altă formă de agregare. Încerc o abordare nouă a acestui gen literar. Poatecă ar fi fost mai corectă încadrarea ca experiment... Vă mulțumesc pentru observațiile atente. Opinia Dvs. contează mult pentru mine, știu că timpul Dvs. este f. prețios. O primesc ca un fel de încurajare de a merge mai departe.

inca n-ai spart coaja oului e doar o parere cu respect Ion Nimerencu

Mă rog, "precum o cortină"...

tratatele (de anestezie) le scriu noaptea. de aceea, intersectiile isi pierd unghiurile...dar se tot redeseneaza, pentru simplul fapt ca Cineva incearca sa le stearga...timpul, vremurile... c'est la vie en bleu. merçi.

Citind poezia aceasta, mă întreb a nu știu câta oară, ce e de fapt poezia? Nu e oare frumuseţea relaţionării noastre cu divinitatea și cu tot ce ne înconjoară? Nu e starea aceea când noi înșine suntem un vers în poemul de iubire al lui Dumnezeu?
Poemul tău m-a îngenuncheat, Paul. Nu-l pot reciti în toată frumuseţea lui, decât din starea aceea de prăbușire în care a fost scris, permiţându-mi să spun aceleași cuvinte domnului meu, de fapt al nostru.
Frumuseţea poemului vine dintr-o sinceritate dezarmantă, un fel de confesiune cu ușile deschise, un flux al conștiinţei. Comparaţiile și metaforele, ideile sunt proaspete precum ninsoarea, și sunt de aici, din lumea noastră prin care pășim uneori prea indiferenţi. Iată menirea poetului, aceea de a ne aminti că e atâta poezie în jur.
Nu pot să nu remarc versurile:
,, tu vii ca ninsoarea domnul meu […]totul în jurul tău este liniștit”
,, ești gravul violoncel care îmi dă speranță în lume”
,,vorbești ca o rană deschisă”
,,dacă ai ști să mă cerți când mă prăbușesc la pământ”
,,sufli spre tristețea mea și ea prinde aripi”
,,îmi întinzi iar mâna plină de sânge”
,, mă chemi pe nume străine”
,, totul e curat și clar iar bălțile par distorsionate de gheață”
,,suntem separați ca frazele maria
felinarele ziua par teribil de orfane
mai zi ceva pe aleea aceasta albită
catedrala este calmă cât o sperietoare de ciori”
Poemul m-a ţinut într-o tensiune artistic puternică, iar la versul ,, felinarele ziua par teribil de orfane” mi-au dat larimile. Mi-am permis această confesiune ca mulţumire că psalmul tău mi-a făcut duminica atât de frumoasă… și parcă m-a înduhovnicit.
Pentru toate cele remarcate, evidenţiez acest poem. Te felicit, Paul!

Virgil, într-adevăr, ideea este de moment, dar nu e nouă, textul însă e lucrat câteva zile (nu postez niciodată fără să lucrez textele), dar probabil că mai mult nu s-a putut scoate din conținut sau nu am reușit eu. Vulnerabilitatea poate fi uneori o calitate. ;) Vă invit la o "completare" proprie sau o antiteză, așa cum a scris Ela. :)

Cred că aceasta este prima peniță pe care o las pe pagina ta, Djamal, și mai cred că este una dintre cele mai frumoase poezii din ce ai postat aici. Are o simplitate care te fură cu ușurință, o curgere firească, dar nu previzibilă, a ideilor, o construcție impecabilă de imagini care se completează și se cheamă unele pe altele. Mărturisesc că pe mine tocmai undița aceea, prezența ei, cu mânuirea stângace, constituie, după părerea mea, unul dintre stâlpii de forță ai acestei poezii. Pentru că, nu-i așa, important este să îți cunoști captura și să știi să alegi nada... Îmi aduc aminte zâmbind de concursurile de pescuit pentru copii la care am asistat, de toată dulceața aceea care ți se strecoară în inimă când îi vezi cu lansetele de două ori cât ei, prinzând pește... O imagine peste care voi suprapune de acum înainte poezia ta, iar asta spune, cred eu, enorm. Ei bine, copilul acesta din poezia ta s-a suit pe treapta cea mai de sus a inimii tale, și de-acolo aruncă nada în voie... Am avut o oarecare îndoială la imaginea căderii zăpezii sub piele... deși o înțeleg, nu reușesc să o văd ca pe o imagine reușită.

Adriana, eu zic că e un text destul de modest pentru cineva care are cerinţe mari de la alţii şi exigenţe de tot felul. Există, într-adevăr, micropoeme, care reuşesc să concentreze în câteva vocabule forţă explozivă, dar, din păcate, nu e cazul aici. Aduce, aşa cum a zis un coleg mai sus, mai degrabă a simplu exerciţiu.

O părere onestă de cititor
Bot Eugen

Nu-mi place cum sună "vom dispare". Un poem a cărui tensiune subtilă ne smulge din cotidian, chiar dacă mai trebuie lucrat.

am citit de 2 ori pentru a intelege raportul soare-luna, insa, imaginea creata m-a luminat intunecandu-ma. sau invers. e, cred, atuul acestui text: vorbirea despre ataraxie si intelegere. frumos. trec peste anume expresii mai mult sau mai putin uzate, acoperindu-le cu umbra cuvintelor, deci.

Mi-a plăcut ideea din prima unitate şi faptul că este susţinută până la final, chiar dacă în a doua strofă, discursul devine niţel cam tehnic, vizavi de subiect, (alge/sânge/hemoglobină/). Oricum, finalul (ultimele 2 versuri) salvează.

Nu-mi place deloc "algele începutului), nu mai repet de ce.

Bun.