ziua-n care m-am hotărât să fiu copac
s-a născut dup-apocalipticele-nterminabilele momente-ale potopului
când simţeam-aşa-un tumult-o străfulgerare-o mustire
ce dădea pe-afar-eviscerându-mă-ntr-un fel-nedefinit
şi-atunci-am decis: m-am aruncat sămânţă
(fără căutări prea multe
dar cât mai departe de pădure şi de vreascurile ei) - partea asta e ridicolă!
mă ştiam pur-imens şi plin-de-seve...

(somnul raţiunii naşte vise) - și asta e mai mult decât ridicolă
(rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi
loc de popas pentru pribegi) - asta e de scos clar!
şi-un strop de-umbră-ideilor urgisite
cuibul cuvintelor abandonate
(şi) fără atâtea și-uri că dăm în bâlbâială
domn al uitărilor
şi-al tăcerilor

În primul rând, aveţi v'o două typo-uri. Unu' ar fi "psudoştiinţific", al doilea, pentru că l-am pierdut, îl găsiţi d-voastră. E ceva mai jos. Şi acum, câte ceva despre ce propune textul:

...În primul rând, nu ştiu de unde ideea că poezia ar trebui să transmită un mesaj intelectual/raţional. De acord, însă, cu faptul că misticismul/filosofia/ sunt pentru proză. Acestea sunt subiecte aproape ezoterice, nu înţeleg de ce am mai pune peste ele şi chingile metatextuale ale poeziei. Nu sunt de acord că mesajul e primordial în poezie. Şi nici nu cred c-a fost vreodată. Consider că modul de transmitere al lui a fost/este şi va fi esenţial. Mi se pare necesar. Altfel, de ce nu am folosi, din nou, proza/eseul ştiinţific etc pentru asta? Nu ar fi mai simplu şi mai limpede pătrunderea acestui mesaj în proză? Însa poezia presupune un mesaj artistic, metaforic, de unde rezultă că poezie e mai degrabă despre cum spui decât despre ce spui. Asta, bineînţeles, fără să diminuăm nepermis de mult importanţa mesajului. E un soi de simbioză, doar că ea porneşte dinspre "cum" înspre "ce", iar uneori, dacă nu chiar de cele mai multe ori, un "cum" foarte bun salvează un "ce" foarte prost.

Cam atât pentru moment.

O observație de ordin stilistic: inversiunile nu sunt deloc recomandate în versul modern. (sacadate lovituri / dureros încrucișate) Totodată, acel "șoapte gândurilor tale", pe lângă faptul că sună desuet, ca să nu spun clișeic, este prea liric față de rest, deci pică așa, ca dintr-un alt film. Finalul este slăbuț. O simplă părere.

felicitări pentru debut. e un început. sau poate că ai un caiet plin cu nepublicate pe care-l ţii în sertarul noptierei!

cum zice Virgil adesea, n-ar fi rău să-ţi completezi profilul, să-ţi pui eventual o poză, ca să te cunoască cititorii hermeneii.

mi-a plăcut: "we eat the soil in dreams of home". cu alte cuvinte suntem străini şi călători aici, visăm la casa de-acasă.

scuzele de rigoare. hai dom'le că nu-i bine să se bată creştin cu creştin, ce, am ajuns mai rău ca ăia din multistan? lupta poetică nu merită jertfe!

cred că aici ai improvizat și-a ieșit un jazz interesant. nota amuzantă din final dă o altă culoare, deși solfegiul textului e construit într-o direcție tristă. deci falsă. bune și farsele astea uneori.

Katya bonomia lui Bobadil e exact genul de răspuns necesar unor astfel de critici negativiste gen Virgil. Sunt convins că dincolo de atitudinea dură ele nu vor decît să echilibreze. Iar Bobadil ți-ar spune că șocul e șoc pentru că nu esti obișnuită la încălzire cu dușuri de apă rece...:) Sunt convins că în timp fiecare va mai lăsa din extremismul actual spre binele poeziei. Adică ne călim ne călim da' pînă cînd? Răspunsul îl dă nea Bobadil în finalul comentariului d-lui. Sper să fie bine înțeles și asimilat de ambii războinici...:) E viva la revolusion! Amical, de sus în jos și invers, George de Asztalos

între cernoziom și cer. nu știu dacă verticală e linia trasată de pod, dar de la teluric se vrea trecerea și recuperarea fără linii clare (sfumato), spre imponderabil. recuperarea unui spațiu aproape pierdut. a doua strofă îmi amintește de sylvia plath și obsesia masculinității pierdute la naștere. cele doua părți ale poemului sunt precum alveolele scoicilor.

dragul meu rafael, stii, raspunsul tau cu "intentiile" imi aduce aminte de o intimplare din gimnaziu in care am facut o boacana si ii tot repetam domnului diriginte ca n-am vrut sa o fac. La care el zimbind ma intreba "pai daca n-ai vrut sa o faci, de ce ai facut-o?" Eu zic sa fim seriosi si sa nu ne jucam cu cuvintele. Si mai zic ca n-ar fi rau sa recitesti ce ai scris banuiesc cu propria ta mina. Tu esti cel care ai insistat sa "clarifici" difrentele confesionale, nu eu. Tu ai insistat sa iti raspund la intrebari confesionale, nu eu. Adica acum imi spui ca "nu ai vrut sa fie alba dar ai vrut sa fie ca zapada". Eu zic ca iti trebuie un minim curaj ca sa iti asumi ce faci si ce scrii si sa nu transferi asupra altuia responsabilitatea gesturilor tale sub diafana justificare ca nu ai avut nici o intentie rea si ca, vezi doamne, celalalt vrea sa stirneasca razboaie confesionale intr-un pahar cu apa. Sint consternat de faptul ca nu vezi ca de fapt eu am incetat sa mai raspund atacurilor tale. Pentru ca tu esti cel care scrii "Tu probabil esti neoprotestant si nu ai nevoie de preoti care sa mijloceasca legatura ta cu Hristos, de ingeri si de sfinti, de Maica Sfanta pe care o consideri o femeie obisnuita." Ce vrea sa insemne asta? Cum s-ar traduce asta? Ce vrei sa spui de fapt (desi aici am scris un text care se refera la cu totul altceva )? Evident, vrea sa reprezinte un fel de concluzie relativ peiorativa de genul "Tu probabil esti un fel de crestin de speta inferioara. Probabil un fel de ratacit." Si sa nu imi spui ca nu este asa. Pentru ca altfel nu ii vad rostul. Dar pentru ca m-ai provocat am sa iti ofer satisfactia unui raspuns pe care nu am vrut sa il dau initial din dorinta autentica de a nu inflama un conflict . Se pare insa (asa cum am mai descoperit eu si in alte ocazii in viata) ca daca taci esti cam luat drept om care nu stie ce crede. Dragul meu, nu, nu cred in validitatea preotilor in economia teologica a crestinismului pentru ca nu exista nici un micron de argument scriptural sau teologic in favoarea existentei lor in intregul Nou Testament. Si te rog nu imi veni cu artificii etimologico-lingvisitice legate de cuvintele presbuteros sau episcopos sau diakonos, etc, pentru ca nu au absolut nici o sustinere teologica. Nu vei gasi absolut nicaieri pe tot parcursul Noului Testament nici preoti, nici mitre, nici altare, nici cadelnite, nici "taina" spovedaniei, nici moaste, nici patrafir, nici rugaciune pentru morti, nici absolut nimic din aceste elemente de cult preotesc. Pur si simplu nu exista. De asemeni cred ca fecioara Maria a fost o femeie obisnuita, dar asta nu in sensul peiorativ ci in sensul ca a fost la fel de obisnuita ca mama lui Ioan Botezatorul sau ca orice alta femeie cumsecade si cinstita din vremea ei. Si asta pentru ca, in ciuda oricaror sentimente pe care le-am avea, nu exista pe tot parcursul Vechiului sau Noului Testament absolut nici o dovada ca lucrurile ar fi altfel in ce o priveste. Nu exista nici cea mai mica dovada ca cineva ar fi venerat-o, s-ar fi inchinat ei sau ceva de felul acesta. Acum, este foarte posibil ca tu sa imi spui ca aceste concluzii ale mele isi au originea in faptul ca "rationalizez" Scriptura si ca, in plus, tu te apropii de Dumnezeu intr-un altfel de mod (eventual mai corect, mai smerit) si care tine cont de alte revelatii speciale pe care le-au avut altii pe pacursul istoriei bisericii, etc. Dragul meu, daca acesta iti este argumentul, atunci iti pot spune ca el ma ingrozeste. Pentru ca exista zeci de alte secte si curente pseudocrestine care vin cu exact acelasi argument , cum ca ei sau unii dintre ei au avut cindva un fel de revelatie speciala (despre care noi muritorii de rind sa nu cumva sa avem mindria sa aroganta sa o punem in discutie sau sa incercam sa o validam in lumina Sfintelor Scripturi ), deci ei au avut o astfel de extra-revelatie, un fel de "telefon direct cu Sfinta Treime", si ca n-are prea mare importanta daca Noul Testament valideaza sau nu "extra-revelatia" lor ci cel mai important lucru este ca noi, muritorii de rind sa o credem. Te asigur ca la fel de convinsi si bine intetionati sint milioane de mormoni sau martori ai lui Iehova sau alte grupari care sint gata sa iti propovaduiasca orice bazaconie si au o putere financiara si institutionala comparativa cu a bisericii ortodoxe. Intrebarea care se pune este: Este acesta adevarul doar pentru ca l-au crezut stramosii mei, sau pentru ca cineva din trecut pretinde o astfel de "extra-revelatie", sau pentru ca institutia religioasa care il sustine are prestigiul sau puterea financiara si politica sa il impuna? Acesta este intrebarea. In ce ma priveste pe mine as vrea sa iti fie clar un lucru, daca tot esti curios: eu sint in primul rind crestin si in al doilea rind neoprotestant , adica daca astazi as desoperi ca teologia mea neoprotestanta contravine teologiei revelatiei Vechiului si Noului Testament, in secunda aceea as renunta fara nici o problema la neoprotestantism. Am dubii majore (ca sa intorc putin discutia, pentru ca pina acum am discutat numai despre mine), am dubii majore, spun, ca acest lucru il poti spune tu despre crestinismul si ortodoxia ta. Sint convins ca tii mai mult la ortodoxie decit la crestinism. Si sa nu imi spui ca ortodoxia este sinonima cu crestinismul pentru ca atunci si eu pot sustine (ca alte sute de milioane de oameni) ca neoprotestantismul e sinonim cu crestinismul. Iar in momentul acela avem o problema . In momentul acela avem o prapastie, cel putin la nivel teoretic. Sa nu crezi ca poti rezuma neoprotetantismul la banalitati de genul "scoala, duminicala, adunare, "nu ai nevoie de preoti care sa mijloceasca legatura ta cu Hristos, de ingeri si de sfinti, de Maica Sfanta pe care o consideri o femeie obisnuita", etc. Pentru ca te asigur ca exista argumete foarte solide teologice, istorice si "de viata" care il valideaza de sute de ani. De aceea, eu, sincer, nu ti-as dori sa incepem o polemica pe acest subiect pentru ca te asigur ca nu ai reusi sa demonstrezi ca crestinismul neoprotestant nu este crestinism autentic. Asa cum am mai spus, nu am vrut sa scriu rindurile de mai sus pentru ca nu au legatura cu textul meu si pentru ca am crezut ca tacerea mea va fi perceputa ca atare. M-am inselat si am inteles ca de fapt tu ma provoci. Nu am vrut sa ramii cu curiozitatea nesatisfacuta. Si nu, nu cred ca acest text e scris "din varful limbii, cu emfaza, in spirit proletcultist, ca un manifest comunist". Deja faci judecati morale grave - si te rog sa nu spui ca nu le faci pentru ca ar fi ipocrit -. Acest text este scris cu durerea si dezgustul care insotesc un crestin atunci cind desopera ca slujitorii bisericii, in marea lor majoritate, au fost tradatori si ca spiritul tradarii, spiritul lui Iuda inca este acolo pentru ca daca revolutiile pot rasturna guverne sau orinduiri sociale, ele n-au nici un efect impotriva puterii satanice a intunericului. In plus, mai e ceva. Asa cum scriai pe la inceput, preotii au avut acces (prin "taina spovedaniei" la informatiile personale ale oamenilor). Au abuzat si au tradat aceasta. Hai sa facem o paralela. Medicii au acces la lucruri similare. Un medic poate vedea o femeie sau un copil dezbracat. Daca un medic face publice aceste infoematii sau fotografii, sau daca abuzeaza sau violeaza astfel de persoane, sau le face un anumit rau folosindu-se de accesul pe care il are, un astfel de medic isi pierde licenta (deptul de a profesa) de medic si cu siguranta ca este pasibil de actiune in judecata (penal sau criminal). Toata lumea stie asta. Nu e o noutate. Asa functioneaza societatea civilizata. Intrebarea care se pune este de ce preotii sau pastorii sau rabinii sau imamii ar trebui sa fie scutiti de asa ceva? De ce ei se pot spala pe miini si pe constiinta foarte usor cu argumentul "pai m-am dus si i-am cerut iertare lui Dumnezeu". De ce mitropulitul Corneanu a putut sa isi marturiseasca pacatul si sa ceara iertare enoriasilor atunci cind a facut-o si alti slujitori bisericesti de orice confesiune nu au facut-o? De ce au trebuit autoritatile seculare sa deschida dosarele securitatii ca sa aflam adevarul si nu au iesit in fata, cu mult inainte - cam prin 1990 - fetele bisericesti, ca sa isi recunoasca pacatul si sa dea un exemplu de smerenie si pocainta crestina autentica ? Este evident ca orice om de bun simt isi da seama ca lucrurile au fost si continua sa fie putrede si ca argumentul cum ca nu ai dreptul sa judeci nu poate sta in picioare. A spune ca a pretinde responsabilitate morala si penala este echivalent cu un manifest proletcultist mi se pare o gluma intunecata a cuiva care nu are o intelegere clara de civilizatie crestina si democratica. Si imi pare rau ca sint nevoit sa spun asta. Dar, evident si asta este o "opinie personala pe care o poti respecta sau nu, parere cu care poti fi de acord sau nu".

djamal, te scrii frumos intr-o limba straina tie, uneori mai frumos ca cei nascuti in ea, te citesc desi nu am timp destul sa-ti las semne, versurile tale creaza imagini cautatoare de timp etern, trimit la o filozofie a cautarii undeva deasupra limitelor... un nou inceput te ridica mereu desupra ultimei singuratati, in care vai, zbuciunul e acelasi... nu te cunosc destul, e adevarat, dar din cat te citesc mi-e deajuns ca sa afirm, ca nu ai nevoie sa „imprumuti” nimic de la nimeni, sunt sigura ca aceste cuvinte nu sunt decat o coincidenta, nimeni de altfel nu detine monopolul cuvintelor, ne repetam mereu in functie doar de categoria de ... tristete care ne macina. apropo cunosc incidentul cu poemul „imprumutat”... marina, eu sunt convinsa ca djamal nu se preteaza la acest fel de lucruri, dar te multe ori cuvintele ne joaca renghiuri, am patit-o si eu, stiu cat m-a durut insinuarea aceea... scuze ca nu am venit mai repede, nu am avut cateva zile conectare la internet.

îmi asum responsabilitatea de a evidenția acest text fară să aduc argumente; de ce să o fac cînd autorul-chiar el afirmă adesea- vorbește de unul singur! și vorbește bine.

vlad, de obicei am urmărit ce ai lucrat și multe lucrări mi-au plăciut. dar asta...mi se pare de un kitsch înfiorător

...mi-era dor de charientismul tău, Dorine. cu gânduri bune, paul

Știi ce cred, Monica? Începutul e prea dezlânat și neconvingător. De la "Îți mai amintești" încolo, însă, e foarte bine scris. Parcă din ce în ce mai bine :-) Cred că te descurci mai bine cu câte un personaj pe rând, decât la dialoguri sau puneri în scenă. Drept pentru care exact pe asta din urmă trebuie să lucrezi cât mai mult, imposibil să nu iasă la același "nivel" până la urmă. Finalul l-aș lăsa, eventual, "Fă ceva cu ea. Fă ceva cu mine, Doamne." "Te rog, ajută-ne" se subînțelege.