sfarsitul e foarte transat si decupeaza bine metaforele de la inceput. " Am construit ce-am putut mai mult nu-ți trebuie nici mie atât ajunge ca să ne creștem florile să ne cunoaștem cearșeaful galben Ajunge atât ca să ne tăiem trecerea de timp împreuna ca două tacâmuri murdare încă de la început". incearca sanu mai elimini din aceatsa suita d emetafore, personificari care incarca mult si nu largesc zona de regasire. iata deja murdar

Am citit o elegie moderna, n-am mai intrat pe aici de ceva timp si nu din cauza suspendarii si iata o regasesc pe Alina intr-o forma de zile mari. Adica fara epatari acestea erau cele care "stricau" cubul ei poetic (in caz ca x nu si-a dat seama Alina scrie cuburi poetice) Am rezerve si eu la numirea aceea "ingerii lui Nichita"... cand eram copii, trageam cu prastia cocoloase de pamant pe ziduri.... O elegie de zile mari, o trimitere inca valida la orwell un melanj placut dar mai ales o exprimare moderna degajata fara nicio inhibitie, percutanta, calitati pe care le impenitez fara alte rezerve Andu

Aha, vedeţi, d-le Velea, că vizavi de postarea textelor care sunt deja publicate în volum se agaţă o problemă delicată. Deşi cred că ştiţi asta, spun: cum mai poate comenta cineva un text care e dfinitivat, care nu mai poate fi schimbat? Sau să presupunem ca acel volum a avut parte de critica lui X,Y, unde X,Y au oareşce blazon. Cum îşi mai poate permite cititorul datu' cu părerea critică?
Mai concret, mai pot eu acum să vă rog să scoateţi totuşi acel "sineţi" ori să-l declaraţi licenţă poetică? :) Şi, cel mai important, la ce mai foloseşte autorului un feedback venit dintr-un text de acum 9-10 ani?

O seară faină!

dragii mei, va marturisesc, daca mai este nevoie, ca la momentul scrierii acestui text nu aveam absolut nici cea mai vaga idee ca s-ar putea confrunta cu un astfel de feedback. Mi s-a confirmat inca odata ca sint cu totul "out of control" cind se intimpla poezia. Desi chiar si acum am dificultatile mele in a spune ca eu scriu poezie. Nu pot decit sa va spun ca autorul textului ar dori sa nu va dezamageasca daca veti mai citi din textele scrise de el pe viitor. Dar viitorul ramine viitor...

Pamfletul are şi el nişte limite. Stop! Nu iţi pot oferi decât, să zicem, „compasiune” (şi peniţa care a fost, pentru text, of course, pe bune). Că de „milă creştină” sunt sătul până peste cap. Mare e grădina lui Dumnezeu. Şi suntem cu toţii în ea. Ce-şi face omul cu mâna lui e…lucru manual. Nefericirea e că we are all connected.

Iarasi sunt in coada de peste. Din comentariul dumneavoastra trebuie sa inteleg ca Devorah nu este poezie ? ci reportaj... ?

poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Alina, am mai lăsat câteva :), pe cele mai frumoase şi uite cât de înţelept le foloseşti începând chiar de la titlu şi subtitlu!
Te surprind a patra oară mulţumind şi apreciez ( o dată aici, apoi în volum, o dată la lansare şi iar aici, acum ). Ştii să lucrezi în echipă şi să împarţi şi sarcinile şi succesul. Nici Dumnezeu nu e uitat.
Mulţumim pentru link. Eram cam nerăbdătoare să vizionez, şi am bombănit şi eu un picuţ, dar în cele din urmă am reuşit :)
Mulţumiri şi felicitări, Alina!

Adina, da, e un labirint în adâncuri, dar și o trecere peste pouri, până la așezarea pe o verticală, cu privirea-săgeată spre cer, războiul tăcerii se încheie când sacrul vorbește. Mulțumesc mult. Vladimir, voi vedea ce fac cu umerii, dar coșmarul vinețiu cred că îl las așa. Se spune că nu doar Simion era stâlpnic, că au fost și femei "stâlpnice". Adevărat sau nu, oricum se poate folosi și la feminin, înțelesul este același. Mulțumesc pentru semn.

Lucian, ai intuit corect, e vorba de două ecuații ale timpului, poetice, desigur, dar logice. La mine totul e logic. Și funcții logaritmice. Cândva o să le desenez. Cred că poartă orgoliul lui epsilon. Pentru că, oricât de mic ar fi epsilon, tot există. Mulțumesc.

Emile, aici ai nimerit-o! Poemul e intr-adevar cam "pretios", inteleg foarte bine ce vrei sa spui si asa e. Desi nici celalalt inteles nu-i decat adevarat, poemul fiind "pretios" mie, dar asta nu conteaza. Strofa aceea iarasi ai spus bine, este "in plus" dar fara ea nu puteam descrie ceea ce mi se intampla, e un fel de amenintare continua de a invata "jocurile oamenilor", iar cea mai mare amenintare este ca ea sa "plece definitiv", deoarece de plecat, asa "nedefinitiv", a tot plecat monstrulitza :-) Desigur, multe justificari nu e bine sa dea omul la textele proprii dar nu pot sa ma abtin, asta datorita prezentei tale aici. Sau ca o replica la sughiturile care, sunt sigur, nu au lipsit :-) Bobadil.

scrie ea, nu asta e grija, dar multumesc de semn.

Merçi, Ioana. La tristesse du langage et la grandeur de la musique, ça c'est la poésie...

Eu as taia balastul din textul de mai sus, care ar deveni: al noualea cer incepe in fiecare dimineata si se continua

Emanuelle =)). Daca asa arata iubirea in viziunea sexului masculin.