si totusi in compozitiile lui Aivazovski exista o lumina, un petec de cer undeva intr-un "departe" ce tinde sa aduca Speranta naufragiatilor, corabiilor incercate de furtuni. cit despre aceste personaje singure in ele insele, naufragiate in dragoste, uitate parca la marginea marii in plin decembrie, nu mai exista o alta speranta... marea e stranie in iarna, poate la fel de straniu ca acest sentiment de singuratate divizat la doi" "revin în camera de hotel obscură, cu tine și cu mirosul sărat al largului" sfirsitul poemului creioneaza insusi sfirsitul a tot ce tinde sa fie iremediabil pesimist si inevitabil si prin utilizarea repetitiei dar si prin cele doua trimiteri vizuale, diferite ca factura insa puternice ca sugestie distructiva: "niciodată anul nou nu s-a izbit de stânci ca acum niciodată malul mării în decembrie nu mi-a vorbit ca Aivazovski, cu pânzele sale."

a doua jumatate mi se pare ceva mai buna

Acum, da.

nu prea pricep observatiile tale. mie personal textul mi se pare destul de normal. nu vad necesitatea modificarilor sugerate de tine. si nu inteleg de ce "desigur". poate pentru tine "desigur" dar nu din punctul meu de vedere.

Paşte Fericit Tuturor!

Cred ca ar fi trebuit si o a treia strofa. Dar nu am putut sa termin aceasta poezie. Am lasat-o asa. Cami, Lucian, cotidianul ne stirbeste din valoarea pe care o putem da artei, si totusi nimeni nu ne obliga sa scriem. Ioana, am vrut sa spun ca mintea poate alerga libera prin Univers, luand la rand pamanturile cautand noi modalitati de a functiona. Intr-o stare atemporala doar lacrima si zambetul, stari opuse fac timpul perceptibil. Cred... Va multumesc. Silviu

bobadile, esti rau pe nedrept, dar nu ma supar. sint citiva autori pe site pe care-i citesc cu tot ce le apare, de fapt cred ca doar tu si virgil. ca nu-mi dau cu parerea la fiecare text, poate e pentru ca in majoritatea cazurilor nu as putea spune decit ca-mi plac sau ca nu-mi plac, sau ca "fain" sau mai stiu eu ce, si nu pot diseca in cuvinte mai in profunzime. asta nu inseamna ca nu citesc, ca nu am texte preferate, ca nu tin asa, o evidenta, daca o pot numi asa, nescrisa
cit despre adi de la vilcea, merci de dedicatie, o sa caut sa vad ce cinta, numele il recunosc. si pentru curiozitatea ta, am douajdoi de anisori intre timp si aproape doi ani jumate cu cea mai frumoasa si mai harnicuta si mai dragalasa fiinta din lume, katiușa mea, cu 50% mai moldoveanca decit mine

Pentru ca asa ar fi fost normal :))

Poeziile mele sint concepute fie in romana fie in engleza..As fi vrut sa le promovez pe cele in engleza..nu am traduceri decit f putine..Cheers, anyway! ;)

Adrian, sunt plăcut impresionat de recepţia ta, care-mi face seara asta şi mai specială. E o calitate să vezi. Şi, Adriana, dacă lecturile tale nu m-ar intimida atât de mult, poate că aş fi în stare să dau şi eu o replică inteligentă.

Scrisorile lui Vlad Turburea plac femeilor, în mod special, pentru că elementul iubirii la autor este femeia. Şi cum femeia este dornică să afle cât mai multe despre ea, de la un el, iată că există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo. Ea, ca simbol ori ba, vrea să ştie cât mai multe despre ea, (deşi le ştie!) să i se spună verzi şi uscate, multe, multe laude, chiar şi minciuni dar ea să fie cea mai frumoasă şi cea mai bună din lume, cea mai importantă din univers, şi iată, există scriitorul care să scrie pentru ea si ea să se regăsească acolo . Puţini scriitori slăvesc în chip atât de tandru această fiinţă. Sfera imaginarului este la limita dintre imposibil şi ideal, dacă idealul are formă, atunci femeia lui Vlad Turburea are formă, dacă imposibilul îl putem percepe ca obiect, ca palpabil, atunci imposibilul lui Vlad Turburea este posibil. Ruşinos este momentul în care cititorul este surprins cu veioza aprinsă sub plapumă. Exact, este vorba tot despre ea, ea surprinsă cu veioza aprinsă sub plapumă în drum spre Okinawa, cum altfel. Vin cu un exemplu, la întâmplare, din scrisoarea drumului spre Okinawa: “îmi amintesc draga mea. de fapt erai bolnavă şi te-am dus în braţe pînă la poartă. să-mi laşi mîna ta sub rochiţă între genunchi acolo e locul ei.”
“Acolo e locul ei”, locul Ei aşezat, nimic urât, vulgar, toată delicateţea exprimării rochiţei, genunchiului ei, acolo e locul EI. Autorul se pare că este un bun cunoscător al psihicului feminin, altfel de ce ar minţi atât de frumos. Retoric, nu? Dar femeilor, tocmai ce am spus, le place uneori minciunea dacă vine spre folosul ei şi nu ar fi o minciună decât de faţadă pentru că, de fapt, fără să ştie, un el, ajută partea sentimentală a lucrurilor să creeze frumosul şi înălţătorul în femeie. O minciună cu folos.
Nu ai ce reproşa unui astfel de text. Poate doar virgula să fie pusă în anumite locuri, pentru o mai bună omogenizare a frazei, dar sunt un cititor femeie, deci trebuie să cârcotesc.

Glumă ori nu,
Vlad Turburea, sper să ajung suficient de mare încât să pot, să-mi permit, să-ţi fac o cronică la scrisorile astea.
Râd/Lângă peniţă/E o periniţă/Cine va da de Ea/Acolo se va îmbăta.

Citind textul tau nu pot sa nu remarc uneori cat de straina contextului, cat de ne-potrivita poate deveni ratiunea atunci cand vorbele, cuvintele, tacerile se rostesc cu putere. Exista o anumita seductie a ordinii in fiecare dintre noi, iluzia unui spatiu sigur in care speram ca ne putem trai/expune sentimentele fara sa ne ranim... pana la urma tot spilul poeziei tale sta in trimiterea la trandafirul perfid de roşu... sau poate de un rosu perfid (dar sa nu invinovatim culorile) ceea ce desigur face ca titlul sa sune intr-o nota ironica :)

La vie comme elle est: blanche de solitude. Comme un hiver vive et pleine de lumière. Celle lumière qu'on puisse trouver dans la citadelle de notre ame. Merci, tu a entendu le tumulte de ma solitude vivante. Grace aux cieux violets.

cine ma iubeste, ma iubeste si cu si fara purici. ca paul, de ex ;)) multumesc, aranca. aprecierile tale constante sunt un semn bun pentru mine.