Virgil mi-a luat-o înainte, am citit astăzi pe fugă și m-am gândit că e altceva decât ce ai postat până acum, parcă încerci să transmiți. Și eu zic totuși că, dacă ai reușit să ne faci să trăim sentimentul, ideea din spate, e bine. E adevărat însă că ai mult de lucrat. Inversiuni atât de simple nu prea mai spun nimic nou ca procedeu, iar repetate devin chiar obositoare. Asta, și observațiile făcute de Virgil referitoare la expresii oarecum prăfuite...

Nu știu dacă mă voi putea lăsa "constrânsă" de această imagine, dar trebuia să las un semn Arancăi: felicitări, m-ai făcut să văd albastrul din poză. Primul tău vers este fermecător, mai ales în context. Desigur, am citit și restul, dar tot aici m-am întors" lumea este o rochie albastră de catifea decolorată". Merită să fie titlul acestei compoziții. Btw: nu se mai folosesc diacriticile sau e doar o scăpare?

Interesant, Sancho. Scriu pe fugă, dar promit să revin. Cu referire la prima ta obiecție/întrebare aș zice că nu/da. La origine poezia a fost act ontologic și noetic abia apoi, așa cum bine zici, ”am împins-o noi” spre un simplificat act estetic.

Am zis că revin, acum trebe să străbat ploaia cu umbrela mea Guy Laroche, Paris, cu etichetă de Grecia și făcută în China, că am o treabă. Mă-ntorc că-i interesant ce ziceți voi aici.

Lasa-ti capul unde ii si acuzatorii in plata lor. N-ai adus niciun prejudiciu textului si nici n-ai produs neplaceri autoarei. Daca nu trebuia sa raspund eu atunci sa ma scuzati, dar va rog io, haideti sa nu exageram. Este doar un poem cu o biata cacofonie si inca si aia stearsa. Mare branza!

Cinstit si fara sa pup vreun cur, mie mi se pare o regula de bun simt postarea la doua zile si as vedea-o extinsa si la autori. Nu cred ca din acest punt de vedere ar trebui sa existe vreo diferentiere, e suficienta incadrarea respectiva. Sunt pentru eliminarea pe H a oricaror discriminari intre autori si novici dincolo de incadrarea respectiva, e suficient. Postarile "la gramada" dauneaza grav sanatatii oricui, mai ceva ca fumatul, parerea mea. Andu

multumesc frumos, Adrian.
cat despre eliminare...stiu si eu ce sa zic? si ursul face pui...:)

Textul asta merita o scufundare hermeneutica! ma duc sa-mi iau tubul de oxigen.

Meditez sau bat câmpii? A filosofa nu însemnează să bat câmpii. Se demonstrează matematic. Filosofia este matematică.

Am citit cu interes acest material şi, ca simplu om, m-am întrebat dacă nu toate aceste căutări ale fiinţei noastre sunt mai realizabile în contextul în care fiecare îşi propune să ajungă cu el însuşi într-un anumit punct, până unde poate mai exact, până unde voinţa lui se contopeşte cumva cu dorinţa. Deşi interpretarea lor este diferită, putem să susţinem realizarea definiţiilor (care, iarăşi, sunt proprii individului – prin urmare nu vom şti niciodată concret despre natura faptelor noastre, despre ce a spus un Hobbes sau ce a spus un Locke sau un Berkeley putem şti dar e de preferat să rămânem omul obiectiv atât cât ne permite natura umană) situîndu-le pe acelaşi taler, oare nu există o contradicţie între cei doi termeni? Este de ajunsă voinţa ca să-ţi doreşti să atingi un prag de exemplu, de orice natură ar fi el? Adică dacă eu îmi doresc să contruiesc o navă spaţială, repet, îmi doresc acest lucru cu ardoare, înseamnă că şi pot? Atunci putem spune că voinţa este supusă putinţei. Trebuie să-mi pun întrebarea dacă şi pot pentru că de dorit, o putem dori. Dorinţa este o senzaţie pe când atunci când spun „eu pot” trebuie să o fac concret, să o dovedesc. Căutatea înseamnă libertate în gândire, libertate în viaţa naturală, lipsă de constrângere, un fenomen lăsat slobod, ceva care să nu împiedice un altceva ca să mă facă pe mine omul să îmi doresc căutarea, să lupt pentru căutarea asta, să devin mai bună cu mine însămi, prin dorinţă, voinţă, asumare, prin căutarea de adevăr cât mai aproape de sensul lui, evident, inexact, să pot să-mi dovedesc morala ca datorie pentru faptul că vieţuiesc un spaţiu cu timp .
Şi dacă empirismul este exact ce este, adică un susţinător al naturii, însemnează că trăim o realitate sub toate formele ei existenţiale. Şi dacă absurdul ne face să fim realişti, pornind de la axiome, de ce să nu învârtim câte o rotiţă, cum spunea şi Petre Ţuţea, unul dintre cei mai mari gânditori ai noştri şi poate mai mult de atât, omul ca fiinţă supremă, şi să vedem dacă şi „putem”.

Cu scuzele de rigoare adresate lui Manolescu Gorun, mărturisesc: atât am simţit că pot renunţa, timp de 40 de minute, la timpul destinat altui lucru. Şi cum vorba "nu am timp" să fac ceva mi se pare destul de orgolioasă, am preferat mereu să îmi găsesc timp, să-mi fac timp pentru că ţine de puterea mea ca rege. Şi cum un mare empirist spunea că pacea nu poate fi instaurată decât dacă fiecare renunţă la propriile interese, Manolescu Gorun, nu am niciun interes să vă mint dar nu promit că nu voi participa într-un viitor într-o luptă cu domnia voastră, eseistul.

cu drag,
silvia

Umor negru cu pistrui!

Virgil, sunt si eu unul dintre cei care si-au "retras textele" . Acest lucru s-a intamplat nu din cauza lipsei de respect sau a neseriozitatii. Am publicat pe mai multe siteuri, dar am hotarat sa ma retrag din motive personale. Nu am putut sa plec de pe Hermeneia tocmai fiindca va respect foarte mult si admir ceea ce se intampla aici. La ora actuala este singurul site unde mai postez si cred ca astfel va ramane si in continuare. Nu pot sa pun din nou texte fiindca timp de o luna, cat mai dureaza sesiunea, imi este imposibil sa fac acest lucru. Ca de obicei studentii exagereaza in ce priveste aceasta perioada, dar urmand doua facultati imi este destul de greu sa ma impart. Voi comenta in continuare si voi reveni cu texte mai tarziu.

Cristina, nu văd în comm-ul tău decât un pătrat negru. Asta intenționai sai e vreo eroare pe undeva?
Virgil, eu am citit într-un vademecum de finanțe mondiale cum că euroiul ar fi tot un fel de dolar, numai fără indieni, d-aia ziceam de greenspan. Altfel, despre oameni ca el cu urechile mari numai de bine!
Paul, dacă nu vrei, atunci nu le cunoasce! Nu e obligatoriu...
Margas

Ioana, surprins sînt că mai citești texte scrise de un „ruginit” așa ca mine. Surprins dar și recunoscător. Nu știu însă dacă ar fi bine un „mai” acolo. În general încerc să evit acest „mai-uri” și să le folosesc doar atunci cînd sînt realmente necesare. De exemplu, aici, dacă l-aș folosi ar sugera că a fost aprins (sau stins) cîndva. Dar poate că nu a fost. Poate că starea asta de incertitudine a existat de fapt întotdeauna. Cert este că un „mai” ar introduce în discuție trecutul în mod referențial. Iar eu am evitat să fac asta în text. În orice caz, mulțumesc.

Domnule profesor Cristea, poate nu vă va veni să credeți dar chiar zilele trecute mă gîndeam la ce v-am promis și la faptul că, deși v-am pus în mod nefericit răbdarea la încercare, eu totuși intenționez să mă țin de promisiune. Deși așa cum vedeți (poate) scriu foarte puțin în ultima vreme. Apreciez însă faptul că ați observat acest text și mă onorează cuvintele dumneavoastră. Blaga însă rămîne atît de sus...

Domnule profesor Manolescu, m-ați „citit”. „Ingineria” este defectul meu. Dușmanul poeziei cîtă mai există ea în mine. Este nevoie de abandon, așa cum spuneți. Și de foarte multă despărțire de materie...

frumos este felul în care cuvântul, înconjurat de alte cuvinte, împărțit, despărțit, capătă valențe multiple, chiar nebănuite. întregul poem este, de fapt, un astfel de cuvânt.

Este bine realizată imaginea din finalul poemului, netezirea cicatricilor "până la sare", dar nu știu cât e de potrivită fotografia cu un text care îmi pare mai degrabă "resemnat".