despre un interviu cu Cella Serghi poeta Cleopatra Lorinţiu își amintește că nu a fost o întîmplare de istorie literară ci una amicală.” cred că … ne-am pus pe vorbă, adică pe lucru…”
nu știu în ce împrejurare s-a săvîrșit poetica voastră “generoasă în timp real la 2 mîini” și nici nu are importanță. pentru că iată acest jurnal de facere și desfacere dincolo de nostalgie are darul să „ne miște” și nu cred că e vorba doar de mirare. cu voia voastră așa cum spuneam odată – dacă frîng pe genunchi grumazul luminii/aceasta e o durere sau o mirare?

Multumesc Adriana, uite ca nu stiu ce o fi, toamna nu cred, pisica insa sigur! Hai sa-ti spun de ce e asa de ciudat titlul, si desigur, la o aplecare ulterioara asupra textului (cand va fi asta, nu stiu dar va fi candva sper) acesta va suferi o operatie estetica radicala :-) Este asa pentru ca eu i-am remarcat (si de aici a pornit totul) "pisica cu ochii verzi" si am primit o palmitza mica peste gura mea literara "vezi ca e o cacofonie" si atunci eu i-am spus " da, asta e cacofonia sentimentului". In poem am eliminat, however, aceasta cacofonie :-) Inca o data iti multumesc pentru felul in care ma faci sa te simt prin preajma. Andu

un cadru deosebit pentru o lansare de carte, felicitari, sa fie de bun augur !
cum putem vedea cartea daca nu venim la lansare? :)

Între ironie şi nostalgie, aşa cum am mai spus-o şi altă dată, există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer.

Dacă se priveşte cu atenţie cam ce se postează, îndeosebi ca „poezie”, pe aici, dar şi pe alte site-uri, precum şi ce se publică, se poate observa cum nostalgia începe să detroneze ironia (care, începând cu romantismul şi trecând în PoMo – fiecare cu specificul său – a făcut carieră). S-a început, mai întâi, să se vorbească de părinţi (îndeosebi mame), bunici, străbunici, etc., care populează spaţiul unei copilării mirific-idealizate (un fel de „cult” al strămoşilor); ca să se ajungă, treptat, pur şi simplu, la o puritate şi nevinovăţie a copilăriei şi, de aici, la mitografia poveştilor (frumoasă, cea bântuită de tot soiul de fantasme, mai mult sau mai puţin înfricoşătoare fiind evitată); ca încet, încet, să se ajungă la divinitate. Astfel, pentru că a venit vorba, se poate vedea ultima inflaţie de „psalmi” (nu o spun totuşi în sens peiorativ) chiar pe Hermenia. Sub acest imperiu se înscrie şi textul de faţă. Se poate scrie poezie de această factură? Ba bine că nu atâta timp cât nu apare rutina şi deci plictiseala suprasaturaţiei. În acest sens, referindu-ă tot la H., pot fi identificate câteva texte de referinţă. Printre ele, unul recent al Maricicăi Frumosu, dar şi altele. Şi, în comparaţie cu ele, poate fi judecat şi textul de faţă care are, cert, valenţe poetice în care sugestia funcţionează nestingherit, nefiind simulată printr-o scriitură la „rece”, voit controlată.

Interesantă mai apare şi o altă tendinţa: cea a unei, să-i zic, „nostalgii ironice”. E vorba de o ironie afectiv benefică (spre deosebire de cea PoMo, cu tente puternice de maliţiozitate şi chiar de sarcasm). Ilustrată, după umila mea părere, de un Dorin Cozan. Care, însă, mai posedă şi alte valenţe, cum ar fi o „reinterpretare” a miturilor, dar şi altele care-sporesc sugestia. Dar despre asta cu altă ocazie.

Îi mulţumesc autoarei care mi-a prilejuit aşternerea acestor gânduri

nu. mie imi place imaginea asa cum e. imi creaza senzatia de "color-pass effect". aproape cred ca ai folosit-o desi e foarte probabil ca e doar o coincidenta. dar, nu, nu cred ca daca ai imersa totul in alb/negru sau nuante de gri ai obtine efectul vizual de aici. eu ma refeream doar la culorarea literei din text. nu stiu de ce as fi preferat poate un verde-gri sau poate un bej. dar e posibil sa nu vad eu bine.

Nu. Luata de al vietii val, data de toti peretii, alergand dupa himere, ma intorc din cand in cand la poezie. Virgil, am sa incerc. multumesc.

poemul acesta este o forta in sine, pentru ca l-am scris eu:). sincer eu cred ca diluarea vine doar din randurile date de tine. dar, are totusi un rost. centru poeziei este identic_cu centrul universului, adica este peste tot, multumesc de trecere si ne mai citim

erata: "sa nu mai vedem si sa nu mai auzim" scuzati. eram coplesita.

text reusit. este interesant cum dimensiunea rationalista il conditioneaza pe autor chiar atunci cind scrie poezie.

Un text destul de "intors spre sine" si parca prea mult spre traditional. Probabil expresia reprezentativa este "Dar mai mult de veșnic somn cu lene."

Merci, Aranca... IB Giurgesteanu

Iata o poezie deosebita ce pare o reflectare dureroasa a lumilor interioare, a suferintelor crescute in carne ca o stevie lunga ireala peste sufletul nostru ramas copil, "acasă la ea ștevia crește până sus la balcon și umbra ei îmi întunecă..." Doar clopotele vestesc trecerea cailor negri prin anotimpul frint indoliat al melcilor-costiug crescuti in gradinile cerului prin care treptat ne ratacim, tot mai mici, in sensul invers al vietii, cautind copilaria pierduta...Durerea te ia de mina Copil si incepi deodata sa imbatrinesti brusc precum florile ofilite ale timpului cit sa inveti "să sufăr pentru morții altora pentru că nu toți plâng și nu toți plâng ca mine"... Adina, sufletul tau de Copil deschide gradinile indurerate ale inimii...

Marinela, exprimarea cu "decat" nu este adecvata cu atat mai mult cu cat tu repeti in poem cuvantul "gramatica". "Neglijati ca un breloc la chei" asta cum vine? Finalul este simplist si imi sugereaza urmatoarea gluma, se face ca vin gardienii la seful inchisorii si spun disperati sefu' a evadat prizonierul cel mai periculos!! Pai cum, n-ati pazit cu strasnicie toate iesirile? Ba da, dar a fugit pe o intrare ! Eu zic ca ideea poemului e buna, insa exprimarea lasa mult de dorit. Te voi mai citi.

chiar mi-a placut!