Titlul este în concordanță cu textul, dar nu disting rădăcinile. Cred că a scrie despre rădăcini implică și un text puternic. Or, acesta e prea suav. Versul "ce nu cred în incendii" nu sună bine, dar "grădini de absență" pare a fi inedit.

Scrumurile lui Dăncuș sunt anevoie digerabile. Greu se apropie comentatorii. Ai spune că cenușa va fi ușor de dat deoparte, și că o să vezi. Dar nu e așa. "Scrumul" lui Dăncuș nu e simplu și nu e ușor. Nu e praf în ochi. Formele înseși ale poemelor intră greu în capetele noastre, și vin întotdeauna din niște mult alambicate labirinturi lăuntrice. Așa vede el lumea, oameni debusolați printre "enorme piane gravide". Cafeaua e "invalidă", geamul maltratează stele polare, "Scrum IV" încheindu-se cu o imperioasă nevoie de a te spăla pe mâini de toate acestea. Prin "scrum", prin "praf și pulbere" autorul încearcă o depășire a condiției umane, acompaniată totodată și de o deplângere a ei. E o omenire care abia așteaptă duminica pentru o nouă văitare. Cuvintele lui sunt mici, sunt "furnici", el e un "cerșetor sărac", singurul astfel. Viziunile lui sunt fără excepție apocaliptice. Există în textele sale un sfârșit perpetuu al lumii, iar re-facerea ei parcă nu se încheagă nicicum. Ca o soluție apare povestirea aceleași povești, mereu și mereu de la capăt, "după după ce totul totul a fost spus", iar și iar aceeași poveste. De parcă nu mai poți să ieși din scrumul ăsta al lui Dăncuș. Și suntem la al șaselea strat.

scuze, am uitat: pune aici ă: "să creada", ultimul vers, strofa 2.

Pentru a putea continua discuţia este necesară precizarea termenului „spiritualitate”. Apelul la dicţionare nu mă ajută fiind lovit de circularitate ( Spiritualitatea este: „Calitatea, caracterul a ceea ce este spiritual. ♦ (p. spec.) Ceea ce caracterizează o colectivitate umană din punctul de vedere al vieții sale spirituale” sau „Caracter spiritual. ◊ ~ea unui popor caracter specific al vieții spirituale” sau „ansamblu de idei și sentimente care caracterizează un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale”, etc..).

Pentru mine sintagma - întrebare „de unde venim cine suntem încotro ne îndreptam?” (titlul unui tablou celebru al lui Gauguin), la care nu a răspuns şi nu poate răspunde (cel puţin încă) mulţumitor nici ştiinţa, nici filosofia, nici religia, nici arta şi nici măcar mistica subîntinde (conţine) spiritualitatea. Şi arta (poeticul), că de el ne ocupăm, ca şi, cel puţin mistica şi filosofia încearcă, în diverse perioade de timp, să dea un răspuns. Fiecare în felul său. Pentru că:

A vorbi „religios”, înseamnă a vorbi dogmatic.
A vorbi „științific”, înseamnă a vorbi „fără rest”.
A vorbi „filosofic” sau „poetic” sau „mistic” înseamnă a vorbi despre transcendent, arătând metaforic, adică sugerând (despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, dar se poate arăta).
A vorbi „mistic” înseamnă că ceea ce se arată, aşa este.
A vorbi „poetic”, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, că ar putea fi.
A vorbi filosofic, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi, dar să te îndoieşti tot timpul.
A vorbi ştiinţifico-filosofic sau ştiinţifico-poetic sau ştiinţifico-mistic e un non sens, înseamnă a vorbi fără rest despre ceea ce nu se poate vorbi, adică să „filosofezi” cum zice Heidegger sau a bate câmpii.
A vorbi filosofico-ştiinţific, are sens pentru că ţii seama de ceea ce se poate vorbi fără rest la un moment dat şi de ce se poate vorbi cu rest, la acelaşi moment, adică previzional.
A vorbi mistico-ştiinţific, este fără sens, ca şi poetico-ştiinţific.

Mă opresc la „poetic” pentru că, dintre toate el reacţionează cel mai prompt şi este, după părerea mea, cel care dispune de cea mai mare receptivitate. Prin urmare el cred că are cea mai mică inerţie în a contura o „condiţie existenţială” după o ruptură drastică care produce o bulversare a omului la un moment dat. Şi tot aşa cum, relativ recent, de exemplu, „dadaismul” (marcând ruptura) şi-a găsit expresia în „suprarealism” - şi exemplele pot continua – şi „postmodernismul” (ruptura) îşi va găsi, probabil, mai devreme sau mai târziu, expresia în „ceva” pe care, deocamdată nu-l putem caracteriza şi, în consecinţă, nu-i putem da un nume. Singurul lucru pe care îl putem face noi cei care avem sensibilitate specifică (fără a fi neapărat creatori, dar măcar receptori) este de a „simţi” dacă „restul” care „se arată” metaforic ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, ar putea fi. Mă repet poate, a avea pretenţia că vorbeşti „poetic” fără „rest”, adică în mod univoc, este la a rămâne la un metaforic de suprafaţă, oricât dc strălucitor ar fi acesta.

Evident, rămâne deschisă întrebarea: cum receptăm „restul” poetic propus de perioadele care au trecut? Are acest „rest” perenitate oricând ar fi fost sau ar fi încercat să ne fie „revelat” de poetic?

Mai adaug: se pare că, la început, omul s-a exprimat cu „rest” în mod „mitic”, adică „poetic”, ulterior s-a ajuns la „rest mistic” sau „filosofic”. Ceea ce ar putea fi un argument pentru perenitatea poeticului.

of, nu asa !

V-am obisnuit cu ceva?????????? E grav atunci, foarte grav. Asta inseamna ca trebuie sa va dezobisnuiesc. Merci de apreciere

ma amuzi draga mea Alina. Nu din cauza asta nu mai esti editor pe hermeneia.com. Eu ti-am insirat atunci cind am vorbit trei motive. Nici unul din ele nu a fost acesta. Eu am fost suficient de amabil ca sa ti le prezint. As aprecia daca ai fi si tu macar sincera. Atit.

Cam prea insirat. Sau cauti o muza inalta?!

pentru ca prin "arme" cu pricina incercam sa transfer atributele armelor asupra mainilor. un fel de... habar nu am daca exista varianta asta pe undeva:) Da multam de apreciere!

vad in batrana un fel de moira sau o inaintemergatoare a ei. in arius am vazut principiul vital, ceea ce cere in permanenta atentia, toata energia. si atunci visul, nu ca evadare, ci o trecere in alt spatiu in care suntem ceea ce nu putem fi aici. ce am fi noi fara cartile noastre? fara recursul la memoria papilei gustative? miza imi pare a fi ac maturizare necesara care ne face puternici; ca arius sa poata, la randul lui, creste si adormi. sa iti povestesti nu i ca si cum ai zice hop si ai sari pe malul celalalt. cum o fi sa ramai in aer totusi?

Ștefan, eu sunt mai cesnic. Dar nu mă pot reține de a nu sublinia câteva strofe foarte reușite puse sub un titlu excelent: aliona repetă te rog dansul păpușii de aseară când orele erau niște nasturi și sărutările ah sărutările niște valuri de pluș care ne acopereau limbile și: cu ochii închiși nu poți să numeri cu ochii închiși poți mirosi a singurătate a ființă privită a depărtare de tavan și: hai aliona să trăim o viață pe mare și prin orizonturile consecutive să învățăm să alergăm pe alge iar sintagma: străbunii noștri înfipți în minereuri îmi place mult. atent, cordial, cu bucurie pentru ce am subliniat, paul

Cred ca nu incalc nici un fel de regula de pe H. (reclama mascata) daca anunt ca textul lui Dorin „Problema Ființei la Thoma de Aquino”, aparut pe alt site, a fost preluat si va apare intr-un volum anual (IX, 2010) al unei publicatii a Academiei. El intregeste diversitatea preocuparilor autorului. Pe cand si un volum de poezii?

Andreea, te rog sa revii asupra textului si sa faci corecturile necesare gramaticale.

tot copiii ştiu să împartă mai bine, încă dinainte de a învăţa tabla...
părinţii ştiu doar a divide...