Stau obosit
Pe pajiște-n fâneață
Ș-un dor
Mă-neacă din adânc;
În inimă tot urcă,
De ea, se tot agață,
În mine
Sentimente plâng.

Dureri
Ce-mi vin din amintiri
Ce-aș vrea
Să le opresc,
Mă-ndeamnă
Parcă-n jur s-ascult,
S-ascult
Și să privesc.

S-ascult,
Cum crește
Iarba-n câmp,
Din rădăcină-n floare,
S-o văd,
Când vârful i l-a dat,
Rupând
Pământul moale.

Cum crește-apoi
Firul din ea,
’Nălțându-se spre cer,
Cum verdele
Se schimbă-ncet
Din crud,
În verde fer.

Cum soarele
O scaldă-n raze
Fără de care nu ar fi.
Cum apa ploii-o udă
Leoarcă,
Prin rădăcini
Urcând apoi
În seve vii.

S-o văd
Cum aplecată este
Sub greutatea
Bobului de rouă,
Cum vântul cald,
Din ziua verii,
O zvântă
Când afară plouă.

De grindină
S-o văd culcată,
Când norii negrii
Se răzbună
Ș-apoi, iar ridicată
În picioare,
De raze calde
Ce-o sărută
Și până seara
O îmbună.

S-o văd apoi
Arsă de soare
’N fânețe înflorate,
Cum spicul,
Cu sămânță plin,
De greutate-n spate
Cade.

Cosită-apoi
S-o văd în lan,
La soare-ntoarsă
Și uscată,
Cum în căruțe
Furci o suie
Și-n curți,
Căpițe este așezată.

Și iar
Crescând s-o văd
Un timp,
Până ce toamna vine
Și iar cosită
De la glezne,
În hârșâit de coase
Ascuțite bine.

Arsă de brumă
Să o văd,
Când botul vacii
A uitat-o
Și moartă-apoi,
Fără de leac,
Când neaua
A îngenuncheat-o.

Și dor de ea
Să am o vreme,
Un dor
Ca de
Iubirea noastră,
Ce-ncet s-a stins,
Din vina cui?...
Ca floarea
Fără apă-n
Glastră.