lângă o fereastră deschisă
ca o iubire lipsită de orice sentiment
făceai presupuneri
cuvintele rostite frumos aveau siluete de oameni cu suflet prea bun
aveai de unde alege cel puţin un prieten
ar fi păcat să renunţi la vise
îngrijidu-ţi scrisul
lumea tot va vorbi despre lumina aprinsă în cameră
încearcă să zbori
greşelile pot fi distruse abia după ce te înalţi
nu trebuie să fii dezamăgită de vârstă
orgoliile tinereşti sunt ca nişte pietre de moară
continuă să naşti ai nevoie de aripi
pot trece fericirea precum ața prin ac
buzelor crăpate în deșert
cuțitului proaspăt scos din rană
crucea mea dintre omoplații tăi se ridică
un obiectiv turistic
de care se izbesc păsări albe
de care se reazemă în coate cerul
dar când iubirea-mi ia totul
uit cu câte funii te leagă de el pământul
uit să vorbesc limba din care dau alții, neîncetat
și–mi umplu sandalele cu cenușă
din glezne ce nu-mi aparțin
Nopțile, înainte să adorm,
(somnul se declanșează mai greu în creierul meu/cineva întârzie să apese pe trăgaci/ cred că n-am folosit niciodată cuvântul acesta într-o poezie, sună așa de ciudat - trăgaci, trăgaci, trăgaci)
construiesc texte din tot felul de obsesii de peste zi, de dinainte de zi, de dinainte de viață, poate exagerez acum,
în zori le uit, rămân frânturi dar în lumina dimineții se destramă, așa cum un cerc de fum de țigară sau cum oamenii de zăpada la soare sau cum castelul de nisip al copilului, în valuri
Comentarii aleatorii