1. Mulţumesc pentru corectură. Evident, „Maiakovski”. De când mă ştiu pocesc numele şi chiar cuvintele, le ţin greu minte, fac greşeli (unele impardonabile) de exprimare. Prof. meu de mate din facultate (rimă involuntară), când se încurca la vreo demonstraţie, zicea dezinvolt „Şi Poincare greşea la calcule elementare” şi trecea mai departe. Dar cum nu sunt Poincare şi nici măcar Anton Holban sau Breban (care scriu uneori, de regulă) cum scriu, nu prea am scuze. Dar, asta e!.
2. N-am publicat tot Manifestul Partidului Comunist deoarece, dacă am trezit oarece interes în legătură cu el în fragmentul postat, oricine se poate duce la adresa indicată şi să-l „guste” în întregime.
3. Maiakovski, zic gurile rele, chiar a fost sinucis. Dar mai sunt cazuri (de nuanţe diferite). De exemplu, Labiş care s-a „auto-accidentat”, dar, se pare, a fost „auto-accidentat”. Labiş pe care l-am cunoscut – pentru puţin timp - că venea pe la cenaclul UTM împreună cu Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban şi alţii când eu aveam vreo 16 ani. Şi care, într-adevăr, mai bea (ca noi toţi) dar nici aşa încât să fie „aruncat” în virtutea inerţiei atunci când a cotit brusc tramvaiul ăla cu platformă deschisă pe vremea aceea – ce timpuri, dom’le! - din care se intra într-un compartiment închis.

din ea sub țol de fulgi s-adună agoniseli de grâu în brazde dar și credința că din hazne sporește rod de vreme bună ce-l laud țânci și dau de veste la toată liota de prin case o, lerui Doamne, lerui ler primim lumina Ta din cer la multi ani si tie!

Mulțumesc Adrian. Cred că este întotdeauna un privilegiu în viață să cunoști persoane de valoare, de talent. Indiferent de culoare sau credință. Indiferent de convingeri. Și aceste întâlniri nu sunt întâmplătoare. Nici măcar Albert Einstein nu credea în hazard.

primele șase versuri mi-au atras atenția în mod deosebit. după aceea devine prea bucureștean și prea ludic pentru gustul meu

interesant text desi parerea mea este ca ar mai trebui lucrat la el

Ela despre risipa de culori a iernii... Femeia, strania femeie ascunsă în spatele iernii. Ascunsă de iarnă. Pelicula de zăpadă, de rece și de frig, ca voal și prag dincolo de care sunteți voi. Așa cum la gura sobei iarna este frumoasă, așa cum ninsoare sub soare îmbată gândul, la fel alba femeie de iarnă mângâie, acoperă și încântă. Așa cum ceaiul fierbinte este promisiunea de rai a unui îngheț năucitor. Dar acolo, în vârful degetelor înghețate, în respirația înfiptă în plămâni cu pumnale de viscol, aproape că e mai bine fără iarnă.

nu-mi vine să cred că aceste rândulețe au primit un comentariu atât de atent construit... Mulțumesc!

titlul? ah, dar problema asta o am dintotdeauna și mă iubește nespus, nu vrea să se despartă de mine. :)
dar... o să insist, poate-l conving.

Adevarat a inviat,”Sister”, va fi o munca sa il memorezi. multumesc de trecere, Lucian, Alithos anesti!, e un text mai vechi dar la care tin cu nostalgia cu care tii la adolescenta

Nu stiu cat e de poezie... mi se pare ca pasajele sunt prozaice. L-ai incadrat cumva gresit ? Ialin

foarte interesant acest text, mai ales inceputul, care potenteaza discursul si ofera o profunzime de invidiat. pentru randulele care nu au ambitii iti acord o penita, laolalta cu felicitarile mele. mi-a placut mult aceasta calatorie felicitari petre

Incet-incet incep sa se deschida caile perceptiei, imi amintesc de the doors "if the doors of perception were opened..." tehnic vorbind trebuie sa recunosc ca nu intotdeauna sinceritatea in literatura a dat roadele scontate insa in cazul acesta avem de-a face cu insusi copacul Nim! Citesc acest poem la fel cum as deschide cutia cu vechituri de la mama care, Dumnezeu s-o ierte, mi-a spus sa nu am incredere in nimeni niciodata dar eu nu am ascultat-o pentruca am crezut mereu ca poezia are puterea de a ne feri de toate cele rele de pe lumea asta plina de rele si de alte surprize inca si mai neplacute. Revenind la ideea de pornire, imi place cum Emil reuseste sa pastreze echilibrul stilistic in plina agonie spirituala deschizand aceste usi ale perceptiei. El scrie un reportaj (el mereu scrie reportaj, poezia lui este un nesfarsit reportaj teribil de actual) despre ce simti dupa ce ai murit deja cu nelinistea celui care abia se naste. Inca si mai mult, el nu ne vorbeste intr-o limba moarta, el zice cuvinte vii, gungurite, albe si negre si roz si bleu si purpurii. Dar gata cu metaforele "schimonosite" ! Lectura placuta va doresc aici voua hermenicilor Andu

în timpul ultimei emisiuni Hermeneia Live am citit acest text și Călin Sămărghițan mi-a făcut o observație interesantă. În urma ei am modificat ultima parte.

si tot nu inteleg daca textul acesta e proza sau e altceva. incadrarea mi se pare ciudata

Pentru Rim eu dispun de 'Biblia' (c) Gute Botschaft Verla 1989, 1990, nespecificandu-se numele celui care a tradus-o din germana in romana, tiparirea fiind realizata in Germania. La pagina 687 sta scris: 13 "Preaiubitul meu imi este ca un manunchi de mir, care se odihneste intre sinii mei". Citat pe care l-am preluat intocmai. Recitind acum cu atentie "citatul" precum si observatia ta, inclin sa cred ca ai dreptate si ca cel ce a tradus trebuia sa foloseasca "mirt" si nu "mir" (sau o fi fost o gresala/scapare de tipar)! G.M.