Radu Nef, de ce, voalat, vă victimizaţi? Şi de ce sunteţi nerecunoscător? :) V-am ajutat din plin, încă din primul comentariu - dpmdv, textul trebuie şters. Apoi, scrieţi altul. Dar să fie proză, poezie, eseu, articol, impresie etc... Orice, dar nu toate deodată, pe axă filosofică. Filosofie are deja caracter ezoteric, de ce să s-o complicăm şi mai mult, liricizând-o? Ăsta e sfatul meu.
Şi nu, n-am reuşit să scriu din prima, pentru că nu-mi ieşea rima :).

Am făcut şi eu ce am putut, domnule Gorun. Mulţumesc pentru opinie şi comentariu.

alma, poate e cam lugubru dar in scenariul gandit de mine, chestia cu paharul de vin provine dintr-o istorie in care se spune ca moartea nu vine cu coasa, ci cu un pahar ( nu stiu exact daca de vin) pe care ti-l da sa-l bei... chiar daca nu e "maxim" e bine, iti multumesc si ma bucura semnul si aprecierea ta, cu sau fara paharul de vin, sper ca aceasta a fost "ultima tristete" :)

„pe care el le-a făcut” - „pe care el nu le-a făcut”

Eugen

revenire...

În viziunea mea, textele d-voastră mi se par acceptabile. nu ştiu de ce sunt în "şantier"

dorin, ma refeream la culoarele de pe o pista de alergare. dar daca nu se intelege din context, va trebui sa gasesc un sinonim. multumesc mult. ...

nicodem, ai comis-o din nou! avem aici o poezie (astea nu e texte domle!) in care rezoneaza cele mai pure sentimente, cele mai fragede trairi, cele mai superlative (sic!) stari de spirit. totul e de-o frumusete rara si acuta; iubirea cu literele, flăcările si lacrimile ei cauta sa ne inunde ontologic, biruind (in Hristos, banuiesc, ca altfel e erezie nicodeme; erezie, iti spun!) moartea in strofa I, plansul in strofa a II-a,si fuga intr-a III-a. tema rastignirii umple de dor pios pieptul oricarui cititor, care cu (sic!) inima sa simte tarmurile Nemuririi cum masoara destinul contopirii, am incheiat citatul. eu zic ca merita cel putin o penita efortul. inca una sentimentul greu expus aici public cu dezinvoltura. iar a treia penita (ca sa fie trinitate) trebuie necessarmente data pt surplusul de originalitate, ce ne-a uimit pe toti laolalta, brusc si dintr-o data. deci...penita!

Nu îmi place (mie, personal): "perdeaua de mucava" și "partea mea cea mai obtuză", "neîndrăznind ochiul să-l îndrepți", "dor insuportabiul de iubire" - expresii cumva demult apuse. M-ai surprins cu: "animal fractal", "rostogolind onomatopee bizare", "tu, algoritm ghemuit". o frumusețe bizară, da, în acest portret. Însă nu știu de ce străveziul nu capătă aici forța spre a se impregna în cititor. Sau, mă, rog, în acest cititor. Voi reciti și mâine, poate se schimbă obtuzul meu. :)

<bSabib/> inseamna o tristete a singuratatii,a declinului, a saraciei acceptate,a timpului atotdistrugator

Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun

îți respect părerea, Adriana, pentru că îmi place să cred că e reciprocă atitudinea. și nu o fac la modul: câte bordeie atâtea obiceiuri. zi faină să ai!

dragii mei, se pare că cititorii acestor texte merită un autor adevărat.
să înțeleg, cristina, că a fi, sau a fi fost, membru pcr era o prostie sau o nemernicie ceva mai mică decît aceea de a fi securist sau kgb-ist?
sixtus, cu siguranță viața nu poate avea întotdeauna trepidații hollywood-iene.

Da Vlad, mulţumesc pentru ideea cu salvare fără publicare. Nu m-am gândit. Oricum, văd că nici ţie nu îţi place. Nici nu mă aşteptam, dar nici tu, nici Virgil nu aveţi dreptate legat de "ideea" sau "miza" textului. Nu cred că are rost să dau exemple din literatură. Pe acest site, ce e drept rar, unele poezii ale mele au fost apreciate, iar proza numai mult mai demult. Eu sincer nu consider că pot scrie proză de valoare, nici nu aveam nevoie atenţionări. Dar simt nevoia uneori să sriu în proză pentru relaxare şi pregătirea unor texte lirice ulterioare. Oricum nu îmi retrag textul, dacă acest lucru îl consideri necesar.

Textul stă sub semnul diafanului. E plăcut citirii. Fiecare fragment mi-a părut bijuterie literară cu mai multe faţete. Felicitări