Îți mulțumesc de trecere.

e o realizare desavarsita, in plus, ma bucura ca iti pastrezi o anumita nota din suflet. e ca o intoarcere permanenta catre ceva din urma care nu trebuie lasat sa plece. sunt soapte si strigate legate de pamant. si mai sunt iubiri. imi place cum manuiesti vocea aceasta interioara.

Iti multumesc, ma bucura comentariul tau cu atat mai mult cu cat am impresia ca intre mine si poeziile-mi s-a insinuat un mare gap, care provoaca reactii de indepartare. Senzatia asta de irealitate/ onirism nu-i neaparat ceva dezirabil/ estetic etc. Am speranta ca nu-mi voi indeparta totusi cititorii.

Sunt încantat că textul meu v-a determinat să citiţi textele vizate, dar mai ales că v-aţi convins că nu bat câmpii. Pagina ultimă din revista "Litere", gustată (ca şi prima, unde public lunar un editorial-tabletă) de puţinii (dar aleşii!) noştri cititori, se bazează pe aptitudinea mea (dar, poate, şi pe norocul) de a găsi subiecte incitante. E o revistă a presei literare mai aparte.
În altă ordine de idei, deduc că, de vreme ce aţi avut dispoziţia de a reveni la acest text, Licenţa a fost trecută strălucit. Aşa că vă felicit din inimă!

si sa nu uit penita pe care textul si autorul o merita cu desavîrsire (suna cam standard, dar n-am gasit altceva si penita vreau sa dau!)

ma bucur ca ti-a placut. mi-ar prinde bine un joc: aduci o modificare si vedem cum se schimba prin tine. ok?

Atunci când se vorbeşte despre Eminescu, poziţionarea în extreme (a venera vs a detracta) este un gest uşor de comis. Pentru că, trebuie să recunoaştem, în faţa unui fenomen de mare anvergură, omul tinde să fie radical. Cu atât mai mult semidoctul, cu observaţia că el, semidoctul, devine şi radical, şi înţelept, şi păun. Un dialog, fie el şi polemic, purtat pe aceste coordonate, faţă în faţă, la tv, în cărţi ori prin orice alte bucle temporal-spaţiale de tip domino, nu o să fie niciodată fertil, decât în jos, spre rădăcini bolnăvicioase. De aici şi situaţiile pe care le-aţi prezentat mai sus. Pentru că:

...mă întreb, care este motivul pentru care Eminescu este urât (în cel mai pur sens) de majoritatea liceenilor? Să fie oare faptul că profesorul, extaziat peste măsură şi pătruns sui generis de poet, convins că el este singura fiinţă respirabilă care l-a înţeles, se apucă să transforme o poezie simplă de dragoste într-o matrice metafizică? Să fie oare imaginea eminesciană grotesc deformată de profesorul X, după chipul şi (ne)asemănarea-i, imagine după care elevii sunt notaţi la teză? Să fie oare reperele de interpretare absolut halucinante cu care elevii sunt şcoliţi până la loc comanda? Cum se poate ca un elev să fie lăsat corigent pentru că a susţinut că în "Lacul" este vorba despre un el care suspină şi suferă după o ea, aşteptând-o pe malul apei, să-i răsară dintre trestii şi să-i cadă (lin) pe piept, ci nu despre alegoria monadei lui Leibniz, aşa cum a auzit el dintr-un delir al profesorului pătimaş...?

În cele mai multe săli de curs, lui Eminescu i-au fost puse coarne si colţi, iar în apropierea tezelor/ examenelor de orice tip, apar şi picăturile de sânge. Eminescu n-a fost (ori a fost prea rar) prezent în textele din foaia de examen. În schimb, au fost translatorii lirici, singurii în stare să îndrepte exhaustiv şi coerent limba poetului. Ce mai contează că au îndreptat-o cu rigla în dreapta şi catalogul în stânga...? Astfel, nu mai miră pe nimeni că Eminescu este urât fără să fie citit, darămite cunoscut.

Fireşte, la diferite ocazii, poetului i se scot coarnele, colţii... şi i se tuflesc coroane de luceferi. El redevine nemurirea spiritului românesc, este citat (ce mai contează că e scos din context, trunchiat, remixat...), cântat, gâdilat, pupat şi violat. Şi gata votul, serbarea, ratingul... Să vină fursecul, măslina şi călduroasele strângeri de copite, în timp ce bustul poetului este băgat înapoi în cămara din spatele toaletei, pentru a se păstra la fel de genial şi in anul viitor.

O parte a clasei intelectuale de atunci şi acum a încercat să-l strângă în pumn pe poet. Ba chiar au crezut/ cred că le-a încăput pe mână. Ca în orice demers politic, mai întâi s-a confiscat limbajul, apoi s-a pus cep pe sensuri şi motive şi s-au iscălit certificatele de eminescologie. Şi ca balul să fie bal până la capăt, au apărut şi arheologii, care au început să sape în omul Eminescu, precum hienele în carcasa de bivol. Aceste două direcţii s-au contopit, au născut şi au aşezat, în timp, strat peste strat peste strat, astfel apărând mitul Eminescu, mit care, aşa cum spunea cineva, a înghiţit creatorul.

Dar Eminescu cel adevărat încă există. Există în textele sale. El, dacă e nevoie, se apără singur. Nu trebuie decât să fie citit. Şi, eventual, într-o nesperată răscoală a conştiinţei, redat întocmai.

...ce frumoase îmi par aceste versuri: "corn de vânătoare pe strada pustie" și "dar nu poți veni cu mai puțin de un imperiu iar eu nu pot pleca din mine pe jumătate"... pentru că se pliază imaginii pe care o conturezi delicat. Un poem liniștit și molcom ca un peisaj, după cum bine insinuezi în titlu. atent, cu gânduri bune, paul

nu, dar am eu o slabiciune pentru litera "z"

frumoasă lumea din poezia ta, iar faptul ca poti sa impletesti o poveste din versurile ei inseamna mult pentru mine.

cam așa ceva am încercat să cuprind, Mariana. :)
e mult spus „încercat”, pentru că s-a scris singur și repede.

mulțumecs pentru versul lui Pillat, nu-l știam și e splendid!

şi mulţumesc pentru reconsiderarea refugiului sepiei mele,pântecul,care,în imaginaţia mea,devine un fel de acvariu fluorescent.

i-as sugera urmatoarea idee lui bobadil: sa dea un premiu cui citeste cap coada aceasta lunga versificatie. eu unul ma retrag din start. pt ca nu am nici o vina.... :)

biletele lasate in usa sufletului sint intotdeauna fara prea multe cuvinte, sincopate, nestiute de nimeni, citeodata ignorate...ramin acolo o mie de ani pentru a imbraca nostalgia. un poem cit o lacrima.