NOTA: Nu stiu ce incurcatura a iesit. Comentariul care urmeaza a fost primul si nu apare. La cel de al doilea am acordat o penita. Si ea nu apare la textul Adrianei. Poate ma ajuta cineva din Consiliu.

Iata acest prim comentariu.

Cuprins de acest farmec al textului, simt:

O Rugă
de a ieşi din a doua cădere, negând-o:

a exteriorului interior
a auzului negat
a gândului, negându-l
a văzului ne-văzului
a rătăcirii ne-rătăcitoare

aroma de mir al arderii care umple ecoul
„bătăilor inimii mele - clopote
într-un templu de ceară”

Acest text a fost postat pe Agonia.ro cu câteva zile în urmă. Nu am înțeles de ce l-ai repostat aici, având în vedere Regulamentul pe care nu cred că nu îl cunoaște deja toată lumea. Îți amintesc: http://www.agonia.ro/index.php/poetry/169731/index.html Apreciez însă faptul că nu ai schimbat titlul, cum am văzut că se procedează.

draga bobadil, să ştii că şi mie mi se pare oribilă. dar asta e. nu e festivalul meu. eu sînt doar un biet invitat. grafica aparţine celor din canada. bănuiesc că gusturile lor sînt mai... interesante. mai ales că sînt şi quebecois.

Corina, Adriana, mulțumesc! textul nu este pentru a mă pune pe mine în valoare.

daca nu ai dat curs cererii mele simple (ma gandesc cum ar fi procedat copiii in aceste zile pusi in fata unor astfel de subiecte) ma gandesc ca motivele ar putea fi urmatoarele: 1. incapacitatea autoarei de a explica un text care ii apartine, incapacitate datorata ...fricii de a nu cadea in ridicol sau lipsei unor astfel de exercitii sau, pur si simplu, neputintei intelectuale. aici ai putea replica faptul ca autorul e, in general, un transmitator, el nu intelege opera integral, doar o creeaza samd.... 2. arogantei deoarece, fiind un "orisicine", nu merit atentia ta, adica daca sunt prost asa sa raman (citind printre randurile comentariilor tale de mai sus- si nu e nevoie sa negi toate acestea, ptr ca stim cu totii sa facem comentarii.......); aroganta datorata imaturizarii poetice, desigur, ptr ca nu era mare lucru sa scrii cateva randuri explicative. aici poti replica faptul ca dimpotriva, modestia si capacitatea dvs de a gestiona conflictele v-a determinat sa procedati astfel samd 3. ...................................... (aici poate completa "orisicine" are curajul, cu riscurile, firesti, de a-i fi suspendat contul, semn ptr care, desigur, tb sa astept un preaviz). nu va deranjati sa-mi raspundeti

Mai apare cate una ca asta. Fara explicatii, mai mult sau mai putin discursive care se vor "poetice". E viziune pur si simplu si atat ajunge ca sa fie poezie.

Am uitat să precizez că poetul Guillen din poem este Jorge Guillén. Într-adevăr a ales să scrie vesel și optimist, deși în viața avea o fire foarte melancolică. "Blade Runner" a fost votat drept cel mai bun film S.F. de către oamenii de știință: Eminent world scientists have voted Ridley Scott's Blade Runner the best science fiction film to date. http://news.bbc.co.uk/1/hi/entertainment/film/3600802.stm Interesant e că unii savanți au zis că Blade Runner e nu numai cel mai bun film S.F., dar și cel mai bun film ever. Desigur, astfel de topuri sunt subiective. Mie ecranizarea lui Tarkovski nu mi-a plăcut, poate pentru că m-a impresionat cartea prea mult. La fel în cazul "Picnicului la marginea drumului". Când apuci să citești o carte genială, nicio ecranizare nu mai se ridică la nivelul așteptărilor pe care ți le-ai creat prin imaginație. Mulțumesc pentru discuții. Nu ar trebui să ne facem un blog, unde să ne strângem mai mulți cu astfel de pasiuni? :)

Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.

"Valurile" de Virginia Woolf. http://en.wikipedia.org/wiki/The_Waves Fiecare își conduce monologul său doar interferând cu ceilalți. La fel ca în viață. Cel mai greu e să faci străvezie limita dintre contururile caracterelor. Să treacă unul prin celălalt, dar să fie distinct. Cred că vei reuși. Lasă lenea. :)

Acesta este un subiect asupra căruia m-am tot oprit de ceva ani. Tot ce am spus în comentariul precedent reprezintă convingeri. Poate că vom reuși să spunem ceva și celorlalți din afara României despre noi, în afară de ce spun ziarele din Italia și Spania... În afară de ceea ce își închipuie toți văzându-ne producțiile amare și lipsite de orice urmă de lumină. Personaje damnate. Cum spuneam, habar nu am de unde vă inspirați, dar e bine că aveți un astfel de izvor, poate îl valorificați și altfel. Mă bucur că, vorba Adrianei, nu m-am trezit cu ceva ouă aruncate înspre ecran. Prietenește, Bianca. P.S. Și, dacă tot veni vorba despre colega mea, poate reveniți și asupra Cantonului cheferului, sunt și pe acolo ceva expresii mai slobode. Știu, acum cerem toată mâna, dar, dacă tot am prins și noi pe cineva care nu se sfiește să respecte regulamentul, profităm! Cu mulțumiri.

ideea merită reținută iar poemul merită rescris renunțînd la balast

Virgil, exagerezi. Da, probabil am o viziune ingusta, prefer sa raman cu ea. Cat despre cele stiute de mine, te rog sa nu o iei pe coclauri, vorbesc doar despre lucuri evidente, asa ca te rog sa-ti tii ostilitatiile voalate in frau.

pentru curgerea textului, simplitate și profunzimea mesajului sugerat îți dau mâna ca și cum n-ar mai exista ploi de veghe la mine-n suflet Dumnezeu nu știe nimic sigur despre noi nu oprește niciodată ceasurile ne umblă prin trup și ne numără. felicitări

Abia asteptam un com ca asta si uite ca a venit. Am sa reproduc, in continuare, dialogul meu cu George Astalos de pe alt site. Pentru ca scopul in care am postat textul a fost sa provoc o discutie despre una si alta care se intampla prin "poiezia" noastra (draga de ea) actuala. Poate incepe pe aici o discutie in acest sens. Intre noi, "nespecialistii". Ca m-am saturat de criticastrii nostrii (zic ei, "de profesie")cu tot soiul de clasificari dambovitene saizecizecism, optzecism, douamiism...prin alte parti, se pare, se vorbeste, pare-se, mai aplicat; despre curente, par un examplu.

Si acum, discutia cu George.

George Asztalos 21.06.10 @ 9:48 editeaza
Impresia că despre mo sau po-mo trebuie vorbit doar de bine ca despre răposați. mai ales la producții citibile și uitabile rapid, fără note autentice, bazate doar pe tehnică și exclusiv interesante.
Un exorcism fără obiectul muncii în care metoda pune rezultatele în insignifianță. maestrul spune dar ceremonia nu mai e demult pe bune.
e just becouse. un fel de vrăjitor din Oz.

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 13:23 editeaza
po-mo? nu, ca pe vremea cand l-am scris, prin ‘70, nu exista. mo? nici atat, ca habar n-aveam de el (a fost scris la “glumeti” cand facusem o vizita pe acolo – o data probabil c-am sa scriu cum am ratat, la solicitarea unui coleg de rezerva care chiar nu glumea, sa fiu pus in locul lui Nea Nicu; si am ratat pt. ca doctoru’ n-a vrut sa-mi dea bilet de voie sa ies afara si sa actionez). Atunci de ce l-am postat acu’? Ma intreb si eu. Da voi care-l mai si cititi, ce vina aveti? Aveti doamnelor si domnilor. Ca vorbiti de “Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.” – manifest fracturist; “hiperautenticismul, cultivarea valorilor “tari” ale biograficului (optzecistii cultivau valorile slabe), predilectia pentru morbid si pentru zonele psihedelice si infraumane, deviante” – douamiism; “Până la ieşirea din haos, să trăim cel puţin un postmodernism monumental!” – manifest boierist si…pot continua daca nu ma opriti. Trebuie sa recunoasteti ca sunt un precursor cel putin genial. Si-l depasesc net – intotdeauna am suferit de modestie – pe Rimbaud cu “Sezonul lui in Infern” despre care, pe aici,Teo Mortu zicea ca dpa el nu se mai pot scrie poeme in proza. Na! Ca v-am dat unu in versuri.Daca vreti sa stiti din ce curent nou fac parte, nu va spun. Ca nu l-am patentat inca. Si-mi fura altii ieea.

George Asztalos 21.06.10 @ 14:45 editeaza
înțeleg, e ca la faza în care încerci să aprinzi trei feluri de brichete și degeaba că tot chibritul te salvează. soluția e mai degrabă alta: să ști care fel de brichete e bun și care nu. altfel ne trimit gospodinele după chibrituri. că le-am gătat…
asta apropo de curente. în rest poema e faină ca divertisment dar suferindă la capitolul autenticitate. nu e un capăt de țară dar nici genial în ghilimele nu puteți fi d-le Gorun. cu sau fără glumeți. cu sau fără patent pe idei.
să aiurim de bine. cu sau fără Nichita

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 15:14 editeaza
Haide, george! Ca noi ne certam pe geni(t)alitate. Si peste noi vine Apocalipsa (de la Vaslui?!)Dar Cozan ala, n-o fi el genial,insa merge impotriva curentului (curentelor). Si chiar face misto de toata lumea (chiar si de el). Cu o pofta pantagruelica de parodie. E mare, dom’le. D-aia se fac criticastrii nostrii scumpi ca nu-l baga in seama. Ca s-ar lua singuri la misto si n-au simtul umorului. Cu maximalismul/Minimalismul care a inceput sa-i bantuie. Ca doar ne sincronizam, ne sincronizam…Ca pe timpuri (nu pot sa nu vorbesc despre ele, ca doar le-am trait). Cand nea Nicu s-a dus intr-o vizita de lucru la o fabrica de biscuiti si i-a intrebat pa aia “Biscuiti?”, biscuim, biscuim…

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 16:18 editeaza
P.S.
Cand am zis ca textul asta (amarat) l-am scri prin ‘70, am zis-o pe bune. Si nici nu l-am publicat. Ca, vorba ta, mi-era frica sa nu-i iau painea de la gura lui Nichita (Dumnezeu sa-l ierte!)