da e noapte. am plecat să mă culc. nu dărîmați Hermeneia. sau dacă o faceți să fie cu folos.

uite ce vreau, Adriana, dar poate cer prea mult:)

Prieten la toartă c-un crin
Umblam prin bogate ţinuturi;
Pitacii în pungă puţini
Dar inima plină de fluturi!

La cîte un han mai adînc
Ne-opream: el, să beie o rază
Spirtoasă de după-amiază,
Eu roua din blid s-o mănînc.

Apoi o porneam iar la drum
Cu vîntul roşindu-ne faţa
Şi adesea nici nu ştiam cum
Pe cîmp ne-apuca dimineaţa

Mergînd şi mergînd în pas lin
Şi-abia respirînd, oh, abia
Ci de la o vreme-acel crin
În urmă mereu rămînea...

Emil Brumaru are aici simboluri, ba chiar cuvântul: rouă. Dar la salvat frumos prin context.
Cât despre generația '60... de la Maria Banuș până la Alexandru Lungu este tributară simbolismului.
Am venit cu exemplul, deși cred că m-ai înțeles din prima:)

Nu prea pricep cum poate merita textul acesta doua penite de aur. Pe Hermeneia. Si asta nu ca as avea eu ceva cu stilul acesta, desi nu naste nici un fel de fior in mine. Dar problema e alta. Problema este mediocritatea poeziei din el. Daca poti gasi poezie. Prin anumite locuri am gasit ceva inclinatii maneliste. Dar hai sa fim seriosi. Eu sint destul de tolerant si intotdeauna am zis ca oricine merita o sansa daca depune ceva efort. Dar hai sa nu bagatelizam penitele pe Hermeneia. Nu de altceva dar voi fi nevoit sa recomand editorilor sa evalueze pe anumiti membri. Nu cred ca scriem sau comentam pe Hermeneia ca sa ne simtim bine. Ci ca sa scriem mai bine. Nu ca sa incurajam mediocritatea.

pe alocuri da. Am fost ispitit să îl acuz de asta dar m-am gîndit să nu fiu prea exigent. Are momente cînd uiţi că de fapt citeşti poezie. Deşi subtitlul te face să te gîndeşti la versurile eminesciene. Asta nu înseamnă că nu are farmec.

poate că da, poate că nu/ poate eu sau poate tu/ soarele vom transforma/ intr-o pizza ce-om manca.

cu nuvela ... multumesc frumos!

Pt. Raluca Asa ca Pr-ist. Cit ai fost moderator sau editor, avind in vedere ca faci o facultate de profil, puteai sa promovezi hermeneia pe fb sau twitter. Asta daca erai bine intentionata.

Compar versurile de la început şi de la final:
,,îmbrăcată în haine de Pierrot"
,,în zdrenţe de lepros" şi sunt tentată să cred că s-a vrut surprinderea unei involuţii în special biologice. Culoarea dominantă a poemului e albul, un alb maladiv, având în vedere aspectul leprei. Consider că imaginile sunt foarte sugestive şi apreciez asta. Susţin observaţia Silviei.

eu sincer sa fiu nu prea inteleg ce inseamna "timp sporadic". cum poate fi timpul... sporadic? evident nu este singura "aberatie" din textele Madalinei Maroga. uneori chiar as fi inclinat sa privesc poezia ei ca pe un fel de incursiune in aberant. si fiind un tip destul de rational as putea spune ca uneori ma enerveaza asta. dar in acelasi timp nu pot nega ca are un anumit farmec aberatia asta

Paul, amorțire da... and totally marooned. mulțumesc că ai trecut pe aici prin pustietăți.

Orgoliu...

ionut,

mi-a placut sinceritatea. intr-adevar, poezia asta e o joaca. asa pentru mine, sa vedem daca mai stius a-mi amintesc inocenta. din comentariul tau inteleg ca a fost un act ratat. si da, nu mare lucru de spus... sau n-am stiut bine cum.

ca de la un elev care a invatat doar cand a avut profesori duri, interventia ta e binevenita.

Domnule profesor, spuneți că nu l-ați citit pe Guenon, însă ați ajuns la concluzii similare în ce privește pervertirea unor teorii - și nu numai în privință asta. Am primit un răspuns mai mult decât complet - l-am salvat în Word, să-l pot citi pe îndelete. Să o iau pe rând. Vă citez: "„Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată.” (...) Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă". Guenon afirmă că, dacă în sânul societății occidentale, s-a mai păstrat ceva din Tradiția primordială, asta s-a întâmplat datorită religiei ortodoxe, care a salvat din ea un sâmbure în isihasm. Mai mult, el numește acea zonă geografică predominat catolică „un occident al occidentului”( unde „occident” corespunde apusului si având conotație simbolică) falia dintre Răsărit și Apus deschizându-se odată cu Marea Schismă și căpătând adâncime prin Renaștere și prin Reformă. Iar ceea ce spune părintele Staniloaie mă duce cu gândul la diferențierea pe care R.G. o face între dualitate și dualism, ultimul definind o luptă contrariilor ce nu se poate încheia decât prin anihilarea unuia, pe când dualitatea definește coexistența lor lucrativă, menită să se resoarbă în punctul central, punctul unde se întrepătrund dreptele crucii tridinemsionale. (ale cărei semnificații s-a păstrat foarte bine în Isam, prin doctrina „Omului Universal" ce are drept reprezentare simbolică crucea sus-pomenită, și duse mai departe, o vreme, de rozicrucieni). Despre cele trei trepte ale cunoașterii despre care vorbește părintele Staniloaie: Zilele trecute citeam Simbolismul corpului uman de Anick de Souzennele și în capitolul patru al cărții autoarea face o prezentare a arhetipurilor din Arborele Sefirot. Ei bine, deasupra lui Keter, Coroana, cel care generează arhetipurile cumva accesibile rațiunii „omului ordinar”, tradiția ebraică afirmă existența a încă 3, nefigurate, și anume (în ordine asccendenta): Ain Sof Aor("Lumina infinită") , apoi Ain Sof ("Cel fără de sfârșit") și, în fine, Ain („Punctul de sus”). Deci...toate vechi și adevărate toate. Mai departe, spuneți: „După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. „ Guenon este de acord cu categoria „Fiinta ca act și potență", ea găsindu-și temelia în tradiția hindusa ( Purușa că act, Prakitri ca potență). dar le contesta pe celorlalte valoarea metafizică, pornind de la aceleași argument (pomeneam în alt comentariu despre imposibilitatea unui Brahma cuantificat). Citez: „S-ar putea obiecta la aceastacă Aristotel așază calitatea, ca și cantitatea, printre „categorii”, care nu sunt decât modalități speciale ale ființei și nu îi sunt coextensive; dar aceasta înseamnă că el atunci nu efectuează transpoziția de cre am vorbit și că de altfel nici nu trebuie să o facă, enumerarea categoriilor nereferindu-se decât la lumea noastră și la condițiile sale, așa încât calitatea nu poate fi și nu trebuie să fie luată în realitate decât în sensul, mai imediat pentru noi în starea noastră individuală, în care ea se prezintă, să cum am spus mai întâi, ca un corelativ al cantității” („Domnia cantității și semnele vremurilor”, cap. „Calitate și Cantitate”) Dealtfel, chiar Aristotel afirmă că „toti relativii au corelativi”. Tot cuvintele dvs; „Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul.” La Ecumenism mă gândeam chiar zilele trecute și îmi propusesem o discuție cu cineva care știe mai multe despre subiect, dpdv istoric – opinia mea estecă Ecumenismul nu are rădăcini doctrinare sau, dacă sunt, sunt prea firave (de fapt, să nu uităm că pornește de la neoprotestantism, deci chiar din acea ramură a Bisericii Creștine care s-a depărtat clar de Tradiție) ci este mai degrabă pornită tot dintr-o concepție modernă, cea a lui „politically corect”. Ceea ce nu cred că este de ajuns pentru a-i conferi credibilitate, câtă vreme nu va încerca să-și găsească și un punct de sprijin ideatic real. „Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia.” Tot pentru destindere, aș spune că filosofii discută despre filosofie pentru că, spre ghinionul lor, habar n-au de iginerie. Probabil că mai aveam multe de spus, dar scriu mai încet decât gândesc. În mod cert o parte din idei au alunecat printre taste. Vă mulțumesc pentru acest dialog, este o plăcere.

multumesc pentru stima si remarcile tale in fata carora, ca de obicei, nu am cuvinte. am observat ca ai citat gresit din text