Bianca, mă bucur să te găsesc aici, și îți mulțumesc de comentariu. Poate că în primul paragraf am explicat prea mult. În paragrafele următoare am încercat să urmăresc un șir sinucigaș de gânduri pornite din iubire. Sinucigaș pentru că se întorc și o omoară, cred că asta e clar. Poate aici ai simțit că explic prea multe. Voiam să surprind aceste gânduri lovindu-se de realitate, de prezența lui, confuzia interioară, până la urmă, bătălia pentru control între sentiment și rațiune. "sunt amanții perfecți, dar parteneri execrabili" nu, nu merge. cailean a văzut foarte bine, ei sunt prieteni, nu iubiți; cum explică și titlul, sunt amați spirituali, atât, e condiție de care nu pot trece, și e tragedia lor. comentariul lui cailean e o radiografie foarte fidelă, mi se pare inutil să explic din nou. Bianca, te aștept oricând. cailean, îți mulțumesc din nou pentru explicație și atenție (nu pot să uit "etilist"-ul...) Legat de goliciunea de pe marginea drumului. Ideea era nevoia de libertate. Prin uciderea sentimentului, sau prin ruperea granițelor, scenariul care (voit, ai înțeles) nu se întâmplă. Cum am tot spus mai sus, tu ești un cititor foarte atent, dacă ai găsit ideea ambiguă, probabil că așa și e, dar, uite, mie îmi place. :)

un poem incrancenat, angajat si curajos pentru care te felicit, virgil. ce nu-mi suna bine este "ducă crucea". ai putea inlocui cu "urce".

astfel ca dilema mea ramine cum se poate ca universul sa fie (absolut) circular fara sa fie simetric de vreme ce orice cerc pe care l-am intilnit era simentric. Poate ca universul este o spirala iar perspectiva ta te face victima unei superbe iluzii optice

aveți dreptate oameni dragi. vă mulțumesc pentru cuvintele sensibile și frumoase care vă definesc! poemul este încă în lucru. voi lua în considerare sugestia ta Viorel, pentru care îți mulțumesc frumos!
gânduri bune vouă!

acel lautari imi suna prea direct pt finetea poemului si a gratiei cu care il continui. mi-a placut acel de m-ai aintge, iil el sta toata ondularea.

ma simt crenguta de brad ca ti/a placut ghidusia mea de text si miroase a cetina prima ta penita pe herme. multam, cu lapte pe botic, nanucel de kelaro

Alma, autorii se exclud. Eugen.

Silvia, aici este Hermeneiea.com, nu mailul d-lui Titarenco. Dar faptul ca tu ai considerat de bun simt sa-ti expui frustrarile in public spune multe. Gestul lui Virgil - de schimbare a nivelului tau de la autor la novice - nu este unul autocratic. Problema a fost discutata in consiliul Hermeniei , s-a supus la vot si toti am fost de acord cu monitorizare ta. In sperata ca vom avea o supriza placuta pe parcurs. Ei bine, ultimul tau text numai o surpriza placuta n-a fost. Sorry. Ca sa nu mai lungim povestea, ii solicit si eu lui Virgil suspendarea contului tau. Nu te tine nimeni cu forta aici iar moderatorii si al editorii Hermeneei nu au sarcina de a pansa ranile orgoliului nimanui.

sigur ca se vede.. sau nu.. e mereu panica de a trece observat/ne . ultimele trei randuri fac tot farmecul trecerii .. randul viitor ies pe strada in smoking si fumez o havana. precis voi fi luat la intrebari...

"când te-ai învăţat să ţi între degete penelul/să fugi în veşnicie cu el..." nu poţi să fi decât un glas deosebit. Ioan.

Are un ton diferit față de ce am postat până acum, si tot citindu-l si recitindu-l, pierdusem orice urmă de obiectivitate... Am avut unele îndoieli la postare, deci îți mulțumesc din nou de aprecieri. Cât despre Hesse, poate că aduce cu starea din "Lupul de stepă", dar să nu facem comparații că mă simt prost. :-)

Dor, dor, dor ce doare. Poezia doare. Doar e. Pentru cine-o iubeste, pentru cine-o traieste din plin. Si aici este. "mi-e dor de intoarcerea ei pe tocuri...de emotia ei ascunsa atat de bine...mi-e dor de ochii ei adormiti...poezie". Coloana e franta de tocuri sa stiti. Si daca scrie despre strazi e o femeie strasnica. Frumoasa poezie! Canta si incanta!

Mi-am făcut puțin timp, așa că încerc să vă răspund. Din punctul meu de vedere, mișcarea New Age este, exact așa cum se caracterizează, sincretic ă. Deci, lipsită de fundament, și orice își trage sevele din ea este aleatoriu, indiferent de scopurile pe care și le propune. Făcând o analogie - un copac fără rădăcină nu va reuși să dea fruct. Este, însă, un curent care a găsit aderență în mediul socio-istoric prezent tocmai prin lipsa lui de profunzime - un fel de ideologie fast-food, pe care o poți prinde din zbor și care, chiar prin relativismul pe care îl afirmă, nu obligă la nimic. Deși nu contenește să susțină că își găsește esența în principii (nu unul, ci mai multe, păcat că nimeni nu le definește), în adevăruri, în valoros; alăturarea dintre relativism și principiu constituie cel puțin paradox, vizibil cu ochiul liber, de îndată ce treci dincolo de promisiunuile zugrăvite în culori pastelate și sclipitoare. Dar să vedem ce spun chiar ei, despre ei. „Mișcarea New Age este sincretistă, adică combină și sintetizează învățături și principii religioase valoroase și plauzibile.” Gravă confuzie (probabil că nu neintenționată, însă dovedind un bun managenent) între sinteză și sincretism, care nu sunt nicidecum unul și același lucru. Guenon definește cele două noțiuni în „Scurtă privire asupra inițierii”, cap. „Sinteză și sincretism”, astfel: „Sinteza, prin definiție, pleacă de la principii, adică de la ceea ce este cel mai interior; ea merge, s-ar putea spune, din centru spre circumferință, pe când sincretismul se menține pe circumferința însăși, în multiplicitate pură, într-un fel „atomică”, și în amănunțirea indefinită a elementelor luate unul câte unul, considerate în ele însele și pentru ele însele, și separate de principiul lor, adică de adevărata lor rațiune de a fi”. „Sincretismul, înțeles în adevăratul său sens, nu e nimic mai mult decât o juxtapunere de elemente e proveniență diversă, adunate „din afară”, pentru a spune astfel, fără ca vreun principiu de ordin mai profund să le unifice. Este evident că o asemenea acumulare nu poate constitui cu adevărat o doctirna, după cum nici o grămadă de pietre nu poate constiui un edificiu.” Cu toate acestea, mișcarea New Age susține că „sintetizează principii religioase valoroase și plauzibile”. Care este algoritmul în funcție de care se stabilește valoarea, de vreme ce chiar doctrina lor susține, cum aminteam mai sus, că „Totul este relativ”? Din moment ce morala este considerată necorespunzatore cu portretul omului pe care ni-l propune curentul New Age, mergându-se până acolo cu negarea ei, încât se ajunge absolvirea de vină a lui Hitler și Stalin, văzuți drept simple instrumente ale istoriei? Idee deloc nouă, dealtfel, pe care o putem găsi nu numai în filosofie, ci chiar și în lucrările tradiționaliștilor, la J.Evola, de ex., care vorbește de supra-istorie, doar că acolo termenul implică cu totul alte conotații. Și apoi, câtă valoare are un „principiu religios plauzibil”, când plauzibil implică, în chiar înțelesul sau, o doză de îndoială? Admit, totuși, că doar dintr-o neglijență termenii „sincretism” și „sinteza” au fost încorporați în aceeiasi frază. Dar, cum cele două noțiuni nu pot coexista, va trebui să mă hotărăsc asupra uneia. Și o voi lua istoric, începând cu originea mișcării, fără să am pretenția că voi reuși o tratare exhaustivă. 1) New Age și-l revendică, printre fondatori, pe unul din exponenții marcanți ai transcedentalismului, pastorul Ralph Waldo Emerson. Născut într-o familie unitariană (și tatăl său era pastor) și primind o educație unitariană, ulterior influențat de lecturile din Vede și de operele scriitorilor deiști, el readuce în discuție unitatea divinității, negând sacralitatea lui Isus - însă acest aspect era deja inclus în doctrina unitariană (referindu-mă la Biserica Unitariană, mă voi feri să folosesc cuvântul „religie”, întrucât această refuză dogma, unul din cele trei aspecte fundamentale care definesc religia). Dacă privim din perspetiva istorică, însă, vom vedea că nici măcar în sec XIV, când Biserica Unitariană a luat ființă, această idee nu era noua, ci dimpotrivă. Originile sale se găsesc prin începuturile creștinismului, fiind, dealtfel, „mărul discordiei” dintre eboniți, reprezentanții curentului iudaist, și cei ai curentului neoplatonizant. O împăcare între cele două curente au încercat, ulterior, adopționiștii, care aduceau un fel de „soluție de compromis” - Isus născut om, însă adoptat ca Fiu prin botezul în Iordan. Apoi, să nu uitam că dogma Treimii a fost consolidată, în cadrul Creștinismului, abia în sec. IV, de către Părinții capadocieni, și consfințită prin Conciliul de la Constantinopole, în anul 381 - poate o încercare de a lega creștinismul cu celelalte tradiții (budhista, extrem-orientală, iudaică) unde Triada ocupă un loc mai mult central, mai mult sau mai puțin ocultat (în sensul de ascuns) în scripturile fiecăreia. Deci, la începuturile sale, creștinismul pleacă de la ideea unui Dumnezeu unic, întrupat (sau nu, după opinia unora) în Isus. 2. O altă idee aflată la temelia unitarianismului este „libertatea de conștiință”, liberul arbitru. Pe care New Age o transformă, filtrând-o, probabil, prin islamism, în final proclamându-l pe om egal cu Dumnezeu ( voi reveni asupra acestui aspect). Ideile despre liberul arbitru și despre natura funciarmente bună a omului sunt răspândite în cadrul creștinismului de către călugărului Pelagius și combătute cu vehemență de teologia lui Augustin din Hipona.În conceptele New Age, care, de fapt, se înrudesc mai degrabă cu doctrina pelagiană, se acceptă totuși că unii oameni, aleșii Dumnezeului Unic, nu trebuie să mai treacă prin ciclul de reîncarnări - ceva similar cu „predestinații” pe care îi întâlnim în teologia augustiniană! - o altă dovadă de asimilare haotică, de sincretism dus la extrem. 2). Deasupra transcendentalismului, New Age mai pune o „piatră”, și anume Teosofia, pe care ei o traduc prin „înțelepciunea divină”. În ce constă ea, ce își propune? Nici mai mult, nici mai puțin, decât „redarea învățăturii pierdute a antichității”, fără a-și trage însă rădăcinile dintr-o grupare (doctrină) tradițională unitară și FUNCȚIONALĂ care să legifereze o astfel de pretenție, știut fiind că transmiterea unor astfel de învățături este condiționată de continuitate, orice ruptură în lanțul transmisiei fiind fatală. De unde și imposibilitatea de duce mai departe o „învățătura pierdută”. În „Scurtă privire asupra inițierii”, René Guenon atrage atenția asupra faptului că orice organizație „nouă” ce se pretinde purtatoarea învățăturilor prime trebuie să aibă o filiație clară cu una „consacrată” și existentă, pentru a fi credibilă. Teosofia, însă, își arogă origini într-o scriptură mai mult decât discutabilă, aparținând unui popor „necunoscut”, scrisă într-o limbă „misterioasă”, emanând, nici mai mult nici mai puțin, din ocultism. De fapt, după opinia mea, nu emanând din ocultism, ci emanând ocultism, în accepțiunea actuală a cuvântului. Printre altele, teosofia susține că „maeștrii iluminați”- unde unde intră, la grămadă, Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed... și alții! – „își continuă evoluția spre dumnezeire prin reîncarnări repetate” ajutând, din când în când, „ființe umane, mai puțin luminate, să ajungă la nivelul maeștrilor. De asemenea, ei oferă revelații acelor ființe umane ce sunt acordate spiritual.” („acordarea spirituală” de care se vorbește aici trebuie să fie constatată, conform legilor inițierii, de către una din grupările de care vorbeam mai sus, la care aspirantul trebuie să adere, dacă este admis, firește, alminteri fiecare din noi s-ar putea considera cât se poate de... acordat!) Și iarăși apare o alăturare de noțiuni incompatibile în simultaneitate: iluminarea ține de inițiere, pe când revelația ține de mistic; prima are caracter activ, implicând o „calificare” a celui ce tinde spre ea,voința lui și, nu în ultimul rând, existența unei „călăuze” care să-i coordoneze primii pași și să-i arate cum să se acomodeze cu entitățile din lumea subtilă pe care le va întâlni. Ea trebuie să facă parte dintr-o organizație tradițională activă. Inițierea, însă, nu reprezintă nicidecum iluminarea, ci - așa cum etimologia cuvântului arată - doar poarta deschisă spre ea, contribuția fiecărei persoane care tinde spre o astfel de desăvârșire fiind absolut necesară. Iar desăvârșirea aceea nu are nimic comun cu „lumea astrală și mentală” de care vorbește teozofia, acestea ținând de cel mult de psihic, nu de transcedental. Prin iluminare, se urmărește o „întoarcere în sine”, nu o „ieșire din sine”. Spre deosebire de inițiat, misticul se caracterizează printr-o atitudine pasivă, el fiind un fel de receptacul ce primește influențe din afară, fără a contribui prin nimic la aceasta (mai mult, o atitudine activă ar duce la categorisirea lui drept „fals mistic!). Dar mă opresc aici, subiectul în sine este foarte vast și nu e loc să dezvolt mai mult. Un alt simbol al New Age-wlui și al teosofiei este „Epoca Acvariană” (când lumea va intra sub semnul Vărsătorului). Asta îmi amintește de teoriile de aceeași sorginte, astronomică, ce susțin că Moise, coborând de pe Muntele Sinai, „s-a supărat” pe evreii ce își făcuseră, drept idol,un taur din aur; motivul, însă, ar fi unul total diferit de cel cunoscut din scrieirile biblice, și anume că lui Moise i se revelase faptul că omenirea trecuse din Era Taurului în cea a Berbecului ( a se vedea Mielul prin care este simbolizat Isus) deci nu existența „chipului cioplit” ar fi fost problema, ci...doar ceea ce el reprezenta! Nu pot să văd aici decât un alt exemplu de sincretism și confuzie - asimilarea astornomiei care nu este, de fapt, decât o consecință a legilor manifestării universale, nu principiul care o coordonează. 3) New Age-ul susține, apoi, că antropozofia lui Steiner este o „ramură a teosofiei”, când este bine știut faptul că Steiner, tocmai prin aceasta, s-a rupt de teosofie în 1913, înființând Societea Antroposofică. 4) Mișcarea „Eu sunt”, altă ramură a teosofiei, își propune „răspândirea la scară planetară a conștiintei lui Hristos” adică un fel de iluminare în masă, care, evident, nu poate fi decât o parodiere a celei reale, și nu pot să nu-mi amintesc de sloganul „prin cantitate spre o nouă calitate”. Termenul „scară planetară” anulează necesitatea unei calificări, a unui efort personal, nu pot să văd în el nimic mai mult decât un fel de promisiune a atingerii „stării edenice” prin metode care n-au nicio legătură cu țelul propus, pentru că nici măcar nu-i întrezărește dimensiunile.Ca să-l citez pe Aristotel din memorie, nu putem caută esența când nu știm în ce constă ea. Despre Spiritismul pe care New Age în ridică la rangul de metodă de cunoaștere a spiritualității nu voi spune decât că, în opinia mea, singura legătură dintre acesta și Spiritualitate constă în rădăcina comună a celor două cuvinte. Ar mai fi Karma și reîncarnările, dar însăși prezența lor printre atâtea elemente creștine constituie doar o altă dovadă de sincretism. Să nu mai vorbim despre Yoga, practicată de către membii mișcării în scopul pătrunderii în „lumile astrale”. Însă cei care practică Yoga în cunoștință de cauză atrag atenția asupra faptului că e nu este decât o metodă de control supra vieții psihice, că ea nu trebuie ruptă de doctrina budhista și că nu trebuie practicată decât sub îndrumarea unui „guru” ce este continuatorul unui „mandat” primit de la Shiva. Și iarăși sesizăm caracterul de continuitate al trasmiterii infomației.Or, New-Age-ul se dezice de orice doctrină, chiar și de budhism, din care preia, pe apucate, câte ceva. „Omul egal cu Dumnezeu” mă duce cu gândul la Omul Universal din Islam, dar, firește, mișcarea New Age a omis faptul că acesta nu trebuie confundat cu „omul ordinar”.Doctrina Islamul atenționează asupra diferențelor. Omul Universal este caracterizat, că să spun așa, de o dezvoltare indefinită de-a lungul celor trei axe ce constituie crucea tridimensională - două în plan orizontal, specifice manifestării umane, cea de a treia în plan vertical, prin atingerea transcendentului. ( El este „sinteza tuturor realităților esențiale (haqâiq) ale Existenței. (...) Omul Universal este Polul în jurul căruia evoluează sferele Existenței, de la prima până la ultima. El este Unic și durează cât Existența.” - Abd al-Karîm al- Jîlî). Transcendent la care New Age face numeroase apeluri la nivel discursiv, dar care îi rămâne străin, pentru că punctul central, cel de la care se plecă spre desăvârșire și în care se resoarbe desăvârșirea, îi lipsește.

Pirandellian la pătrat. Mă dusei să pun mâna pe o carte veche.