Evident, Adriana, locul central îl ocupă „Ceasul”. Povestea începe cu un „defender”, denumire introdusă de filosofia analitică americană: un obstacol insinuat când nu te aştepţi şi te împiedică să mai gândeşti corect; de exemplu un virus apărut de niciunde pe calculatorul tău, de care te prinzi prea târziu, atunci când nu mai poţi face nimic. Dar şi mai interesant: să presupunem că, într-o bună zi, când te plimbi pe lângă faimosul „Big Ben” londonez ridici privirea şi observi că nu mai puţinul celebru ceas arată ora 12 şi 15. A doua zi, plimbându-te prin aceleaşi locuri, ridici iar privirea şi vezi aceeaşi oră. Deşi, pe moment, eşti intrigat de coincidenţă (ceasul tău îl uitaseşi acasă, nu ai cum să verifici) îţi spui că se pot întâmpla lucruri şi mai ciudate. În realitate ieri (sau azi-noapte) ceasul se oprise rămânând înţepenit la ora cu pricina.
În acest caz să fie chiar un „defender”? Aici intervine Guenon, mult iubitul tău Guenon: „Din punctul de vedere care leagă simbolismul lui Ianus de timp, trebuie făcută o remarcă foarte importantă: între trecutul care nu mai este şi viitorul care nu este încă, adevărata faţă a lui Ianus […] nu e, după cum se spune, nici una, nici cealaltă dintre cele care se pot vedea. Într-adevăr, această a treia faţă este invizibilă, pentru că [aici este vorba de o] clipă insesizabilă; dar atunci când ne ridicăm deasupra condiţiilor acestei manifestări tranzitorii şi contingente, […] vedem adevărata realitate”. Interesant, şi cu asta închei, este că celebrul ceas din Londra are…patru feţe ceea ce chiar ar trebui să ne dea de gândit!

Excelent textul chiar dacă e un „biet” jurnal. Interesantă această izbucnire întru euharistie ca un fel de vindecare de mundan și imund.

nu este un poem al plecarilor, dar un poem al analizelor, al descompunerii si al abservatiei. albul se descompune, starile se diseca, linistea se debrideaza, totul ajunge, in final, la atat de pur si simplu alb/negru. este ca o clarificare, ca o asezare a afectelor, precum o alegere bine facuta, asumata, fara idoli, totul tangibil, real. din alb total se porneste catre un alt tip de combinatie completa, tente cromatice si griul lor desavarsit, precum o sfera cu uter, nascator cactus. cele doua intalniri, o asteptare intre. intamplare si certitudine, o desavarsire intre. "plecarile" pur si simplu nu le vad. mai degraba "sosiri". bun, alina, felicitari!

Frumoasă repetiție poetică, parcă până și silabele sunt la locurile lor și în număr egal... dar nu asta e cel mai important, ceea ce îmi place la acest poem este îmbinarea de elemente hai să le spun clasice, imagistice, cu cele moderne, printre care acea contradicție și acea stupoare nedisimulată în fața peisajului cotidian. Fiecare incipit al fiecărei strofe merge pe această idee, și mă simt acasă în această lectură. Cred că este un poem foarte reușit, nebanal (și eu sunt una bucată citioare de poezie care am ajuns să mă plictisesc foarte repede) și... una peste alta chiar frumos, cât de desuet mai poate suna o asemenea afirmație.
Mă bucur că am citit aici așa un poem.
Margas

prima strofa parca vrea sa spuna ceva. celelalte - vorbesc in gol.

la orfelinat -
pe o foaie de desen
o casă de melc

lucian, te referi la ... secure? :) multumesc de trecerile tale! yester... stiu...in general ma straduiesc sa evit genul asta de constructii, aici insa mi s-a parut ca suna bine ... iti multumesc pentru constanta, recunoscatoare ca vii mereu cu cate-un cuvant prin buzunare... de penita nu mai zic :) imi cer scuze ca raspund cu intarziere, am fost departe... de calculator.

orice apreciere poate fi controversată și poate naște suspiciuni. Luminița este un om pe care nu il suspectez de obiectivism. dar nici de diletantism. de aceea multumesc. mi-ar fi facut placere si o explicație mai lungă.

sentimetnul e bine redat aici ”
în curând se vor sfârşi sărbătorile
iar cadourile voastre vor îmbătrâni”. e pasajul care mi-a plăcut cel mai mult din aceast îdemn la luciditatea post ludică a perioadei.
un joc care așteaptă să bată din aripi pasărea albă...

Multumesc, Djamal, Tincuta. Ma bucura scurtul vostru popas in aceasta pagina.

Cristina, mulţumesc mult. O să te rog să îmi accepţi scuzele; iniţial a fost afişată o altă variantă (m-am bazat pe memorie) şi am fost nevoie să o modific fiindcă nu era cea originală.
Îmi face bine feedbackul tău. Într-un fel e bună observaţia cu trei timpi, trei planuri, însă eu aş vrea să cred că acolo, la ,,mersul pe vârfuri", e mai degrabă prezentă metoda saltului, de la imagine la atitudine. Dar e important să ştiu şi cum vezi tu. Pe de altă parte, ştiu că nu e un poem perfect, însă nu pot să îl modific fiindcă a fost jurizat, premiat şi comentat la un concurs de haiku la fotografie ( da, a fost scris după o fotografie). Nu pot da linkul aici, e împotriva regulamentului. Aş vrea să pot lua legătura prin mail. Mulţumesc din nou.

mi-a placut! as renunta la "pe canapeaua din sufragerie" pentru a nu limita spatiul.

Fără supărare, dar versul "lăcrimez într-o batistă albă" e mult prea patetic, chiar dacă încerci să-l maschezi prin "accesoriu demodat /
sub povara desagilor de întrebări".

Nu cred că era nevoie de notă, se vede cu ochiul liber că e o (să-i spunem) licenţă, Dar, dacă tot vrei s-o treci, ar fi indicat s-o pui la comentarii. Aşa, sub text, nu merge deloc.

am prins pe fuga citeva minute; foarte faina ideea, n-am mai auzit de ceva de genu pe alte situri (totusi virtualia era predestinata prin nume pentru asta,nu?)