Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Trăim într-o ţară veselă. Mai exact, hâtră. O ţară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuţă. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Aşa! * Bunăoară, la Orşova, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfăşoară de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orşova se desfăşoară de douăzeci de ani un festival! International! Foarte frumos! Deşi unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orăşel de pe Dunăre? Aşa se vor fi întrebat şi consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri, domnilor! Nu?!
Afirm... suntem colegi de ţară, dragii mei! scumpii mei!!
Voi cei care v-aţi hotărât habar nu am de ce dar nu e treaba mea să locuiţi această ţară pe care eu însumi o locuiesc din născare voi, români, maghiari, italieni, francezi, germani, englezi, armeni, tătari, columbieni, evrei, polonezi, albanezi, ucrainieni, ţigani ziși și rromi, turci, libanezi, cubanezi, chinezi, sper că nu am uitat pe nimeni dacă s-a întâmplat îmi cer scuze şi vă declar pe toţi inclusiv pe cei pe care fără de voie am uitat să vă menţionez, colegii mei de ţară.
Ştiu, probabil că nu ne leagă niciun ideal comun.
Părintele Romega a slujit - neîntrerupt și fără de cusur - sub doi regi și sub Antonescu, apoi în toți anii „puterii populare” și până, hăt încoace, către jumătatea perioadei „Ceaușescu”. Nu prea mai erau mulți în sat care să nu fi fost botezați ori cununați de el. Indiferent despre ce fel de slujbă era vorba, oricât de lungă, molitfelnicul sau altă carte ajunseseră să nu-i fie de nici un folos. Oficia liber, cursiv și armonios, și câte patru-cinci ceasuri. Nu era lăsat de la Dumnezeu zi de duminică ori de sărbătoare să nu se umple biserica de lume. Harul lui îi aducea pe unii și de la trei sate depărtare de Maxutul nostru. Ținuta și trăsăturile aristocratice (semăna binișor cu Kogălniceanu) te impresionau și fără să-i auzi vorba.
M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Comentarii aleatorii