Fiindcă îşi văd de treaba lor. Se aşază în fotoliu ca-ntr-o vizuină şi, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjaţi. Poate doar cu o cafea. Un sărut. Sau cu o întrebare simplă: dragule, ia spune, ce noutăţi... El te trage de mână uşor, te aşază pe genunchi aruncând petele de culoare de pe file în aer şi, privindu-te galeş, începe să povestească. Fără lux de amănunte. Trebuie să pui tu întrebările, să conduci delicat discuţia în sensul în care te interesează. El economiseşte cuvintele. Poate să fie criza oricât de mare...
De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am acum. Momente, mereu momente, etape, dar tu ești o frunză vie, așternută pe sânul meu stâng, ascultând o inima ce bate pentru tine. Diminețile mele vor fi perfecte cu brațele tale petrecute peste umerii mei goi fără grija hainelor aruncate pe covor. Și soarele își va ține razele în privirile noastre neastâmparate. Tu îmi vei spune „Bună dimineața” și eu doar voi zâmbi aiurea și voi luneca mai adânc în brațele tale, pentru a mă mai istovi încă. Tu râzi. Mereu râzi. Ești neînchipuit de dulce, ultimul îndrăgostit cu ultima sa îndrăgostită.
vine o zi când îți lași unghiile de la picioare să crească apoi tragi o linie în țărână și urli.
fișa postului: efectuează și menține curățenia în perimetrul raionului. părul va fi legat sub bonetă unghiile îngrijite și curate. verifică temperatura în vitrine și lăzile frigorifice. eliberează bonul fiscal și multumește clienților.
merg pe dig mă uit în urmă în urmă sunt eu nu pot ține pasul cu mine. trec prin oameni prin câinii scoși la plimbare prin mulțimea de gură-cască ce admiră pescarii prin pontoanele ruginite trase la mal. să mă definesc să-mi aflu locul să-mi zbor creierii sinonimie perfectă. strâng din dinți până ce dinții nu mai sunt decât făină amestecată cu scuipat.
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
mi s-ar părea aproape cinstit să vorbesc despre viețile noastre ca și cum am fi la două morți distanță de un oraș în care să locuim împreună
cafeaua cu gin fumul dens înțepăturile ochilor prin aerul irespirabil
de o săptămînă de zile mîinile tremură încerc să le strunesc ca pe ultimii cai neîmblînziți
dintr-un coral nebun închid pumnul deschid închid pumnul deschid trupul nu mă ascultă nu mă mai ascultă pînă și el vrea să mă părăsească
Comentarii aleatorii