la țară viața merge înainte cu dumnezeu și cu văcarul care-l suduie cînd dă cîte-o ploaie.
nimic nou. bunică-miu se pișă în aceeași căldare și tot în aceeași căldare face treaba mare. nu stă la masă cu noi mănîncă separat nimeni nu are chef să-l vadă cum regurgitează fiecare îmbucătură. le-am spus tuturor să nu ne fie frică de moarte dar nu m-a crezut nimeni. creștem pînă la o vîrstă după care ne facem copii la loc. în pămînt sau în uter totuna.
dărîmăm atelierul. în atelier bunică-miu a bătut fierul toată viața a bătut fierul mai ceva ca dumnezeu cînd bate oamenii. bunică-miu rînjește a durere. i se văd ultimii dinți ultimii dinți de-abia se mai țin în gingii. ca butucii de vie pe care îi legam primăvara de țevile casei.
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
în a doua zi de paști a murit tanti. din ea n-a mai rămas decât mirosul hainelor de măicuță și gustul conservelor germane de pește. în sos tomat. înainte de 89 le primeam ca pe niște delicatese nemaivăzute. cam atât rămâne după un om. mirosul și gustul. dar și alea până se tocesc simțurile.
a mai rămas și o cutie pe care scria gateau de riz în care mama ține și-acum zahărul.
atunci am aflat diferența dintre cimitirul belu și cimitirul din rotunda. în cimitirul belu e curat și liniște. la cimitirul din rotunda în gura porții marinoaicele râd de felul în care plângi. pe marinoaice le știe tot satul. bărbații lor s-au prăpădit pe șantier. acum la fiecare mort ele râd și vorbesc de-andoaselea.
I remember the colors of dusk creeping up through the window, in my parents bedroom in Timisoara. Me and my brother were sitting in their bed talking about our new lives. I remember we talked about a few distinct things : Big Wal-Mart stores, Bananas year-round, and how big everything was gonna be in America. Similarly, we were both right and wrong. We were right at face-value, America is a really wealthy country, everything is HUGE here (cars, meals, women) it is really awesome and its definitely improved our quality of life. But we were wrong about the entire assumption of the conversation – that we were going to be happier.
În tren au rămas oameni, puţini...
Vocea Clarei mi se pare ciudată. Străină. Starea de confuzie persistă. Ca după anestezie, când sufletul, deși știe, cumva a aflat că suferința este benignă, ezită să se întoarcă în trup.
- Implant de informație sub hipnoză? Amintirile cui le-am trăit? Câmpul de flori, peștera întunecată... Totul atât de real! Iminența răului pe care nu-l puteam opri?
- Nu poți opri răul! - o aud pe Clara, ca prin vis, de undeva de departe... Este vorba despre conștiință. Un dat pe care-l primim atunci când care ne naștem.
- Știința binelui și răului?
Comentarii aleatorii