Țin un canibal închis într-o cușcă. Dincolo de ea vin, Red Bull, fructe confiate, cocteiluri exotice cu umbreluțele aferente & picoțite amabile, fata de la garderobă, dansatoarea la bară și lângă el, pe un servețel parfumat, cheia eliberatoare. Dar el visează că mă va consuma într-o zi, cu sau fără ingrediente. Tocmai aflu că trăiește în junglă, departe de locul unde plutesc eu, undeva la mare adâncime.
Aici s-a scufundat Titanicul. Pot vedea cum actrița dansează cu fochistul încă plin de cărbune, rechinul din lumea finanțelor privește cu ochi goi rechinii în ochi..
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
rîndunică a murit într-o zi de 13. n-a murit cum moare o rîndunică obișnuită pentru că nu era o rîndunică obișnuită. era un bărbat rotofei și era un fel de șef mai mic peste filiala unei instituții. mergea împreună cu doi șefi mai mari la nunta unui prieten. un șofer beat care mergea și el la o nuntă i-a spulberat de pe trotuar. două lucruri l-au făcut pe rîndunică să semene cu o rîndunică obișnuită. zborul pînă într-un copac aflat la zece metri de trotuar și trupul chircit după ce a atins pămîntul.
ai plîns puțin. apoi ai rîs.
rîsul tău a umplut toate etajele și ferestrele.
mi-ai spus că un om ca mine nu există. n-ar trebui să existe.
am zîmbit. mîncarea se răcise pe masă nici acum nu știu ce era. la început mă izbise mirosul de supă gătită la cazan. mi-am adus aminte de cele o mie de zile în care am mîncat la cantină. zilele acelea au fost cele mai gustoase din viața mea.
îmi luaseși bomboane cu alune. atunci am început să te iubesc. am povestit. despre iubitele mele. despre iubitele și iubiții tăi.
Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineață.
Ningea nebunește. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca niște mari pești morți. Urcam și coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am așteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele și am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împușcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îți simțeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Comentarii aleatorii