Poate, Adrian. Într-o creaţie scurtă cum e cea de sus n-ai cum să-ţi extinzi aria instrumentelor lirice.
Palmele aspre ca o scoarţă de brad sînt palmele lui Dumnezeu. El este olarul, eu sînt lutul, după cum scrie în Isaia 64:8 şi Ieremia 18:6. "iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sînteţi voi în mâna Mea", se zice acolo. De când eram copil şi până astăzi sânt frământat de palmele Lui, aşa încât am ajuns ca un vas (echină) în care se odihnesc câteva umbre cereşti...

Atunci când se vorbeşte despre Eminescu, poziţionarea în extreme (a venera vs a detracta) este un gest uşor de comis. Pentru că, trebuie să recunoaştem, în faţa unui fenomen de mare anvergură, omul tinde să fie radical. Cu atât mai mult semidoctul, cu observaţia că el, semidoctul, devine şi radical, şi înţelept, şi păun. Un dialog, fie el şi polemic, purtat pe aceste coordonate, faţă în faţă, la tv, în cărţi ori prin orice alte bucle temporal-spaţiale de tip domino, nu o să fie niciodată fertil, decât în jos, spre rădăcini bolnăvicioase. De aici şi situaţiile pe care le-aţi prezentat mai sus. Pentru că:

...mă întreb, care este motivul pentru care Eminescu este urât (în cel mai pur sens) de majoritatea liceenilor? Să fie oare faptul că profesorul, extaziat peste măsură şi pătruns sui generis de poet, convins că el este singura fiinţă respirabilă care l-a înţeles, se apucă să transforme o poezie simplă de dragoste într-o matrice metafizică? Să fie oare imaginea eminesciană grotesc deformată de profesorul X, după chipul şi (ne)asemănarea-i, imagine după care elevii sunt notaţi la teză? Să fie oare reperele de interpretare absolut halucinante cu care elevii sunt şcoliţi până la loc comanda? Cum se poate ca un elev să fie lăsat corigent pentru că a susţinut că în "Lacul" este vorba despre un el care suspină şi suferă după o ea, aşteptând-o pe malul apei, să-i răsară dintre trestii şi să-i cadă (lin) pe piept, ci nu despre alegoria monadei lui Leibniz, aşa cum a auzit el dintr-un delir al profesorului pătimaş...?

În cele mai multe săli de curs, lui Eminescu i-au fost puse coarne si colţi, iar în apropierea tezelor/ examenelor de orice tip, apar şi picăturile de sânge. Eminescu n-a fost (ori a fost prea rar) prezent în textele din foaia de examen. În schimb, au fost translatorii lirici, singurii în stare să îndrepte exhaustiv şi coerent limba poetului. Ce mai contează că au îndreptat-o cu rigla în dreapta şi catalogul în stânga...? Astfel, nu mai miră pe nimeni că Eminescu este urât fără să fie citit, darămite cunoscut.

Fireşte, la diferite ocazii, poetului i se scot coarnele, colţii... şi i se tuflesc coroane de luceferi. El redevine nemurirea spiritului românesc, este citat (ce mai contează că e scos din context, trunchiat, remixat...), cântat, gâdilat, pupat şi violat. Şi gata votul, serbarea, ratingul... Să vină fursecul, măslina şi călduroasele strângeri de copite, în timp ce bustul poetului este băgat înapoi în cămara din spatele toaletei, pentru a se păstra la fel de genial şi in anul viitor.

O parte a clasei intelectuale de atunci şi acum a încercat să-l strângă în pumn pe poet. Ba chiar au crezut/ cred că le-a încăput pe mână. Ca în orice demers politic, mai întâi s-a confiscat limbajul, apoi s-a pus cep pe sensuri şi motive şi s-au iscălit certificatele de eminescologie. Şi ca balul să fie bal până la capăt, au apărut şi arheologii, care au început să sape în omul Eminescu, precum hienele în carcasa de bivol. Aceste două direcţii s-au contopit, au născut şi au aşezat, în timp, strat peste strat peste strat, astfel apărând mitul Eminescu, mit care, aşa cum spunea cineva, a înghiţit creatorul.

Dar Eminescu cel adevărat încă există. Există în textele sale. El, dacă e nevoie, se apără singur. Nu trebuie decât să fie citit. Şi, eventual, într-o nesperată răscoală a conştiinţei, redat întocmai.

interesant... mai ales titlu. :) oricum, felicitari, e un text plin de lirism, care vibreaza adesea. am ramas impresionat petre

Cred ca ideea ta este aproape de ceea ce am vrut si eu sa para a fi textul de mai sus. Multumesc pentru aprecieri!

bun, a fost opinia mea. cel puţin corectează la "garduri eletrice", şi nu sînt sigur la suflete. se vor eclectice sau electrice? mi se pare un text sub nivelul tău.

pentru povestea in care m-am regasit si eu si pentru -Doar că în seara trecută, cineva veni şi îmi spuse, la fel ca pe vremuri: "Ce visezi, să strângi în braţe" - de parcă ar fi ştiut că aceste cuvinte sunt codul secret al ferestrei către o lume sferică, locuită de fiinţe mici, subţiri, cu părul ondulat, lung până la genunchi, o proiecţie mai ştearsă a Paşilor Pierduţi din dealul Copoului- un gand bun!

mi-a plăcut în mod deosebit finalul, care dă și explicația poemului. extinzându-l, mi-aș permite să cred că suntem într-adevăr ( în limita impusă de spațio-temporalitate și de nou înșine ca ființe mărginite) pulbere de fluturi eterni, "incinerați în somnul de care ne temem." foarte frumos spus. o idee pe care o iau mai departe cu mine.

poetul hunedorean Ioan Evu mi-a fost si imi este apropiat, il apreciez si il respect pentru toata creatia lui literara si pentru caracterul lui integru, nu te fenteaza memoria Paul :)
cat despre "revenire", eu sunt si am fost mereu aici, nu las urme dar sunt cu ochii pe voi, citesc cu placere ce scrieti, am texte preferate, poeti preferati pe care ii citesc cu interes;
de scris mai scriu dar de postat e mai greu, textele mele nu mai prea trec de cenzura proprie :) cu toate astea sper sa ne mai auzim pe-aici,
inspiratie si numai bine iti doresc!

mulţumesc pentru opinie.

Eugen

12.06.2012;
22:15

in asteptarea lui dalet, nu pot decît sa ma bucur de ultimele tale texte si sa chibzuiesc la intrebarile / raspunsurile din ele

uuuf, sa renunt la "firimituri de sudoare si untdelemn de inima curata"? mie mi se pare ca toata transpiratia mintii voia sa ajunga la acest (logic) (epitet)...
ma voi despartii cu greu de el pe marturia a doi cititori.

mi se pare ca e mai bine sa renunt la "un fel de" in favoarea a: ci uneori (viata) e o acceptare a fragilitatii noastre...

hai ca nici eu nu stiu cum ar fi mai bine!

Nu sunt adeptul generalizarilor dar de data asta nu pot decat sa zic: frumoasa generalizare a neputintei noastre! Desigur, efectele scenice nu lipsesc, dar asta da farmec textului... aplauze... author, author! Simbolul orei iarasi este bine plasat la mijlocul poemului... de acolo incep maidanele, istoria. Un poem bun pe Hermeneia. Bobadil

penultima strofă, cea cu cheile, e surplus. nu ştiu ce vrea să spună.
ultima strofă, mă duce cu gândul la actualul masacru care se derulează în siria, per total, numai partea cu " lopata în dreapta şi cana în stânga" are ceva de spus. dar e doar o părere personală, nu sînt critic literar.

habar n-am ia de la Virgil