Al treilea autor survolat după această primă lună de hermenie este Mădălina Maroga (au mai fost Dorin Cozan și Daniela Luca). Precizez că părerile sunt pur personale, nu au în nici un caz valoare absolută, ci sunt o expresie a rezonărilor mele interioare la scriitura acestor autori. Mădălina Maroga este, poate, autorul la care se poate observa o evoluție în scriitură. Primele poezii ale sale (de la "Cu tremur" până la "Înger singur") suferă de un, să zic, pur descriptivism nereflectat de sinele auctoral. Adică textul este strict (con)centrat pe ceea ce i se întâmplă sau face autoarea-obiect, și nu reflectat de autoarea-subiect. Formula poetică din aceste texte nu este cea mai potrivită, aproape toate verbele sunt la prezent persoana I singular, iar acest mic amănunt tehnic frustrează textele de "vizionarism poetic" dacă doriți. Adică nu deschide, ci închide totul în jurul, în sinele autoarei. Ideea, oricum, nu este rea, dar scriitura suferă, e pur descriptivă și nu ia forme prea plăcute. Doar "A șaptea minune" și "Lumânări arse" se salvează puțin de la cele spuse mai sus, printr-o subtilă deschidere a atmosferei către "împrejurul" autoarei. Probabil aici ajută și faptul că textul descriptiv este înlocuit mult mai des de imagini metaforice ("funii de argint", "lacrimă de clopot", "singur până la sânge" ș.a.) Schimbarea vine o dată cu poeziile "Despre suflet" și "Labirint". Mădălina începe să se retragă puțin în contemplare în fața "spectacolului" din jur, căruia reușește să-i dea o reușită formă poetică. Filtrul interior al autoarei este mult mai activ decât în primele poezii. Reflecțiile nu se mai apleacă strict asupra lucrurilor din jur, ci asupra efectelor pe care acestea le creează în sufletul autoarei. Urme ale simplului descriptivism textual dinainte se mai păstrează însă, dar sunt mai diluate, și de obicei apar înspre finalul poeziilor. Poate cu o la fel de susținută atenție asupra contemplării poetice, ca la începutul poeziei, se poate elimina și acest neajuns ce apare înspre final. "Labirint" marchează clar îndreptarea spre acest al doilea stil de scriitură al Mădălinei. Ea "desface încet culoarea violet a mâinilor în fire subțiri", iar aceste fire subțiri, ce pornesc din sufletul-subiect al autoarei, încep să se infiltreze de-a lungul textelor sale, creionând efecte deosebite. O poezie pe care am salutat-o la vremea ei. "În spirală" este deja o poezie schimbată, (dar cu aceleași reminiscențe spre final). "Din iubire", "Peste mâinile mele", și "Două luni în păr" sunt poezii mult diferite de cele de început, fără nici cea mai mică urmă a descriptivismului textual de care pomeneam la început. (Excepție la seria ultimă face poezia "La 5 și 10" care șochează prin distonanța față de poeziile mai noi. O bănuiesc o poezie mai veche și reluată aici, sau pur și simplu o răbufnire nefericită a vechiului stil. Sau autoarea a fost prea atentă la potrivirea textului cu imaginea fotografică și a uitat de stilul nou dobândit). "Din iubire" e o incantație redată sugestiv de repetițiile și rimele de moment ("sunt fericită", "lacrima Domnului, lacrima somnului", "viața e ca... / iubirea e ca..."). (Încerc o exemplificare a stilului nou: autoarea ar fi spus la primele poezii, simplu: "eu port lumina în palme", dar acum spune "lumina a poposit la mine-n palme", deci accentul e pe lumină care poposește undeva, și nu pe nerezonanta idee că autoarea ține lumina în palme.) Iubirea e aici "firul subțire" care se strecoară din bunici în părinți, prin sine, spre copii, și sentimentul acesta e sugestiv și sensibil redat. "Peste mâinile mele" întărește noua impresie (și dovedește că "La 5 și 10" nu a fost decât un accident). Nici urmă de simplu descriptivism, verbe tot mai puține și nu de mișcare, în schimb abundă imaginile reflectate, filtrate prin sinele autoarei. Dialogul cu cel drag primește nuanțe date de neașteptate perechi/asocieri "peretele pământului", "tavanele sudului", "semnele inimii". "Două luni..." debuteză cu o formă de dialog anunțată în poezia dinainte, primele două strofe se conturează delicat. A treia se zvârcolește "încep să bat cu palmele în pereți" - nici un efect; iar de la a patra se arată iar umbrele: - "văd un om", dă-l încolo, oricine îl vede. Spune-ne despre el, nu ni-l arăta! - "fug desculță de frică să nu"... nu știu ce. Iar o mișcare inutilă, greoaie, lung spusă, forțare a efectului... nu mai e stilul ei. Stilul nou dobândit ar spune ceva de genul: "nu aștepta să cadă pene de înger!", sau "spaima căderii de îngeri aleragă în tălpile goale", nu știu... Formulele poetice din "Din iubire" și "Peste mâinile mele", și cea de început de aici mi se par mai reușite și mult mai sugestive, și aș îndemna spre o păstrare a stilului nou dobândit (și dovedit). Încă o dată, e părerea mea, strict personală și accept orice critică. Până la urmă, poezia fiecăruia nu trebuie să urmărească o formă anume, impusă de cineva, ci este o exprimare a propriului sine și a viziunilor personale.

Ano, de acolo din Palatul Luminii, roaga-te pentru noi!

Dorine, imi cer iertare ca uite, citesc abia acum textul asta al tau, nu stiu de ce mi-a scapat neobservat la momentul postarii, pesemne de vina este oboseala mea cu care convietuiesc de-o vreme incoace sau incertitudinea care imi da si aceasta lipsa de credibilitate oneroasa semnalata atat de bine de unu' tanar con-satean (con-sitean) de-al nostru. Marturisesc ca si pe mine, ca si pe tine, m-a emotionat comentariul annei, "un trecut ce o ia inaintea prezentului" "trairea prin toti porii" si alte chestii incredibile. Dar hai sa lasam ceeace stim cu totii foarte bine si anume ca nici poetul nu e facut ci doar nascut dar comentatorul e mai rau... asta nici macar nu s-a nascut inca pe aici. Deci "eram asa, fericit" - un incipit care te aseaza confortabil in fotoliul din sufragerie si te intrebi: ok, what's next. "ma temeam sa nu dispar cand pocneai din degete" - asta poate fi o noua fobie si a disparut linistea de tot. In cheia asta daca citesti mai departe restul poemului ti se pare o relatare a unui moment de delirium tremens, si de aceea ma intreb daca asta ai urmarit de fapt, pentruca daca aplic o alta cheie de citire iese cu totul altceva. Incipitul la tine mereu da tonul. De fapt, multe dintre poemele tale sufera de aceasta "previzibilitate" care te face ca, atunci cand ai citit finalul sa spui ceva de genul "bineinteles", ca un sistem de-al lui popper care, odata stabilite axiomele, tot ce-ti mai ramane este sa te dai mare in propozitii si in demonstratii logice. Din alta perspectiva, poemul tau ar fi simpatic si umoristic. Moldoveneste se zice "Să ridiși un dejit, oricari. Sufletu`-mi s-ar puni și-acum cu botu pi labii." In cheia asta de lectura restul textului capata alte semnificatii, mai putin plicticoase. Parerea mea, Andu

Am un mare neajuns. Două chiar. Nu am talent. Poemele mele încep mai mereu de jos în sus, de unde și eventualele dezechilibre :).

issey miyake, unul dintre cei mai remarcabili designeri in fashion design, transcede granitele prin perceptia sa estetica in raport cu accentele utilitare inserate in materialitati ce tin mai degraba de o forma arhitecturala pe care o confera corpului uman, siluetei feminine adica. nu poti alatura asadar unei tinute impecabile, ce te duce cu gandul la formele primare, zemurile naturale in care se fierb tesaturile ce trebuie sa se muleze apoi pe forma, crepon, cu orice fel de cos, plin cu pansele.. nu poti alatura orice unui vesmant ce poarta o semnatura dintr-o singura pensulatie.. nu te poti imbraca de gala intr-un bun gust desavarsit cum sunt aceste piese miyake, tinand pe umeri o posetuta roz.. scrie despre vesmintele acestea superbe, madim. si voi fi admiratoarea cuvintelor tale creponate..

multumesc pentru promptitudine si intelegere - ma asteptam sa zboare spre mine ouale din paneras! cu zambet, Sancho

dorin, ma refeream la culoarele de pe o pista de alergare. dar daca nu se intelege din context, va trebui sa gasesc un sinonim. multumesc mult. ...

Sunt multe motive care pot impinge un om talentat, asa cum este Virgil Titarenco, sa scrie. Unul dintre cel mai proeminente poate fi tocmai acela al afirmarii, al manifestarii acestui talent. Un talent care nu se rezuma la "verb", la exprimarea prin intermediul cuvantului scris, ci se intinde si la acea meditatie sau contemplare care este caracteristica, asa cum spunea Plesu, "prezentei ingerului". Ceeace contrariaza insa la Virgil Titarenco este o anume dualitate, o aparenta contradictie care ma duce cu gandul la Bob Dylan care poate cele mai valoroase poeme (nu ma refer aici la muzica sa, nu stiu cati stiu ca el a fost facut cavaler al legiunii de onoare pentru contributia adusa in POEZIE) le-a creat ca rezultat al luptei interioare dintre originea sa evreiasca si religia sa crestina. Virgil Titarenco este un foarte bun manuitor al simbolisticii crestine fara sa fie neaparat un crestin... iar asta este remarcabil. Totul este sa ii citim textele de acest gen dar sa ii ignoram comentariile din subsol, acestea din urma fiind atat de seci si de lipsite de credinta incat sfarsesti prin a te intreba daca nu avem de-a face cu un altfel plagiat, nu unul literar, ci unul spiritual. Andu

cele 9 povestiri, dintre care Teddy în special, precum și cea cu care s-a remarcat: O zi perfectă pentru peștii banană, pot să zic că m-au determinat să îl consider un apropiat. nu intenționez să epatez (în acest comentariu, și niciunde), cum mulți o fac (dând nume sonore, cu care au avut ocazia de a se intersecta, eu doar le menționez) și prin a aluzia la oameni (care, în fond, scriu mult, excelent, genial, etc., deși mult nu a fost cazul lui J.D.,iată, însă rămân tot oameni) mai puțin cunoscuți, (rubem alves, jon fosse etc) nici cu atât prin enormitatea erudiției mele (toată lumea a auzit de Salinger), nu sunt cvartă, cvintă sau octavă. de aceea vestea m-a întristat. cam asta vroiam să spun. (iar momentul confesiv își are rostul lui datorită ocaziei) și tocmai îl reciteam (în povestirile sale...) , și el murea... trist

Să îmi fac mea culpa că ai lăsat-o tu la nivel de note?! Uite că nu o fac. Treaba ta că ascunzi chestiile valoroase și le lași sau nu să lâncezească. Cât despre ce nu este aici, nu face obiectul comentariului meu, e cel puțin logic. Dacă vei vrea să scrii altceva aici, o faci, comentez. Dacă am frânt acolo discursul, asta nu ocolește faptul că sună rău alăturarea celor două cuvinte, asta mi-am dorit a spune. Cât despre roșu permanent aș putea să nu știu :D. Ar fi groaznic? Glumeam, și dacă știu, ce-i cu asta? Nu mi-a plăcut cum vine acolo, deși da, s-a schimbat sensul. Cine a spus să nu scrii personale? Eu te-am provocat la altceva. Vorbeam despre proza mea? Eu scriu și nepersonale (de fapt, proza înseamnă, cred, cu excepția jurnalului, extrapolarea și folosirea fără zgârcenie și fără milă a propriei persoane, cu tot bagajul de rigoare.= Dar asta nu are a face cu textul tău prezent și de față ;-) Și... să nu confundăm scrierile la persoana întâi cu chestii personale musai. Provocarea din finalul comentariului meu dinainte rămâne până ce vei ridica mănușa și te vei apuca de treabă. Nu-i treaba mea când și cum. Succes!

Versul cu "Miroase-a zbor de hulubi" nu mi se pare ca se potriveste in context. Adica textul are o tendinta destul de actuala, iar versul ala are un "parfum" destul de imbatranit. E primul text pe care l-ai scris in vers alb care mi-a placut.

ialin

un absurd trist, absurdul in sine e trist

"armonia locul în care se întîlnește
compromisul"

V-am spus ca hermeneia nu are substanta. Interventia mea de deasupra a fost un joc menit sa va descopere inca odata gandirea - care apartine unui comod care striga in gura mare ca... munceste. Evolutia umana se pare ca bate pasul pe loc. Am vazut zilele trecute un film in care un bandit s-a hotarat sa ajunga in California unde sa-si construiasca o casa fiindca s-a saturat sa aiba grija zilei de maine. Si spunea ca vrea sa planteze o vita pe terasa casei, el sa stea in mijloc pe un fotoliu si sa-l impuste pe oricine ar fi indraznit sa -i priveasca sotia. Dupa sute de ani de amwerica , dv nu realizati ce inseamna o casa, casa ta. Daca o respecti si faci reguli nu numai ca nu permiti unui musafir sa scoata pe gura ce-a reusit individul acela la textul meu, ba luati si masuri. daca eu eram sotia dv si un nenorocit ma jignea fara motiv in propria casa? stiu, eu nu sunt femeie, nici sotia dv, el nu este fiul dv, (chiar daca incep sa ma indoiesc, dupa cum merg... treburile)... Au trecut 2 ani de atunci, nu se ofera elementarele scuze si nici nu se demonstreaza ce s-a incriminat. Citeam acum cateva zile ca o carte poate fi apreciata ca valoroasa daca cititorul (deh, mare critic literar, printre altele) este bucatar si gaseste acolo o reteta de bucatarie. Se pare ca scrierile mele nu contin retele culinare. Asta e! "ca puteam si eu incai/ sa fiu craiul al mai crai", adica sa-i iau individului la mana literele si sa -i demonstrez ca este mai prost decat mine? Dar... pentru ce acest consum de energie? M-ati dezamagit prin modul simplist si echidistanto-cinic de a intelege relatiile dintre oameni ( stiu, lucrul cu oamenii este o treaba tare grea) ps. nu exista texte elitiste, doar cloaca asa zis elitista. Pa!

Metaforizarea – vălul transparent; dincolo de el – procesul simbolizării: degetul care arată. Cine privește la deget, e treaba lui. Ca atunci când, după ce ai traversat, cu o barcă, un râu, continui drumul cărând barca în spinare. Cine privește spre ceea ce se arată (și lasă barca în plata Domnului), câștigă. Ni se întâmplă o mulțime de lucruri pentru prima dată: să ne naștem, să scoatem primul strigăt, să iubim (pur, precum copii – rămâne, din asta „un pantof de copil”) etc.; dar, tot pentru prima dată (în viață) se întâmplă să și… murim (secera). De ce să nu privim dincolo de ce indică astfel de «simboluri»? Remarcabilă concizia textului. Nu poți nici să scoți și nici să adaugi ceva.