antal. nu înțeleg de ce ai apăsat butonul „atenție editor!” de vreme ce încă ai diacritice lipsă iar textul este mai degrabă un fel de „proză așezată altfel în pagină”.

e atata dragoste si tata lumina in povestile tale, Elia, incat nu poti sa le citesti si sa nu se involbureze acel rest de candoare pe care il mai purtam in noi. mi-e greu sa comentez aici, dar, pentru a-mi justifica penita, voi spune ca gasesc admirabil modul in care ai impletit dialogul cu scrierea biblica si claritatea "traducerii" ei pentru nivelul de intelegere al unui copil. admirabile, de asemenea, si replicile lui Mic, prin ele ne readuci acea perpetua uimire si curiozitate a copilariei, drept pentru care eu spun "multumesc." penitza.

scrie şi descrie toamna asta! mi se pare că i-ai făcut un portret destul de vivid. eu am citit cu ochi limpede, fără să caut beţe de pus în roată. şi mi-a plăcut. pe vremuri, demult (cred că sînt ani) am scris şi eu ceva în genul:

"Bine-ai venit frumoasă, suplă doamnă!
S-au strâns poeţi culoarea ta s-o scrie
Şi lăutari roiesc sub nuci, şi-n vie
Pe struna lor să te aşeze, toamnă.

Eşti dichisită foc şi parfumată!
Cercei de struguri copţi şi de gutui,
Un colier de mov şi ochi căprui
Şi-un zâmbet şic, pe gura ta, mă-mbată.

Cu funii de bordeaux sau odobeşti
Băieţi, fetiţe, ciute, cerbi, lăstuni
Sub coviltirul tău regal ne-aduni
Să depănăm, la foc bengal, poveşti.

Când din şareta ta cobori alene,
Îmi vine să te pun portret în ramă
Cum pusă e de pictor Sfânta Mamă
Voi, două dulci crăiţe pământene.

De tine sunt îndrăgostit! Nu pot
Să nu te-ascund în arca mea, în piept!
Frumoasă doamnă, e aşa de drept
Iubita mea, o zi să te socot."

Sunt prea multe cuvinte aici, e prea multă inflamare, dar şi egolatrie cât cuprinde. Eu nu v-am contestat o anume competenţă, ci m-am referit exclusiv la păsăreasca rezultată din traducerea versurilor Vicenţiei Vara, cărora le trădaţi spiritul (nu mai vorbesc de textul de pe copertă, care e tradus absolut anapoda). Domnii francezi care comentează cele spuse de mine habar n-au de limba română, ceea ce-i împiedică să se exprime în cunoştinţă de cauză. Tot aşa când îşi permit să vorbească insidios de poezia mea în comparaţie cu a dvs., dle Frosin.
In fine, vreau să fiu mai explicit: e posibil ca dvs. să stăpâniţi foarte bine franceza, dar nu e obligatoriu să aveţi şi talent de traducător de poezie (chiar dacă sunteţi şi poet). Am luat cunoştinţă de faptul că aţi tradus mai mulţi poeţi români în franceză (între ei, Sorescu), din păcate nu cunosc acele traduceri.
Reacţia dvs. e, oricum, excesivă.

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).

Textul asta vorbeste de un soi de struto-camila sau ma rog canguro-melc cat se poate de s.f. .Recunosc ca n-am prea citit "poezie s.f.", dar promit sa-mi fac un update. Text confuz, incoerent. Presupun ca tinta a fost concluzia finala: "clonele n-au viitor nici prezent". De exemplu "nu am nimic uman/sunt un melc clonat/dintr-un cangur". Oricat de evidenta este intentia, exacerbarea e mai degraba amuzanta decat poetica.
Parerea mea...

emil

aprecieri pentru acest poem închinat nefericitului poet ( or fi oare altfel, poeţii adevăraţi ?), Constant Tonegaru.

în ciuda tonului trist-reflexiv al acestui poem, nu pot să nu zâmbesc amintindu-mi de relatările legate de replica pe care a dat-o Tonegaru "instanţei" care l-a condamant la vreo doi ani de închisoare pt. că a încercat să-l ajute pe alt poet, Teodor Mihadaş, cu ceva de ale gurii şi medicamente. ( anii "50). Organele de anchetă îl trimiseseră în judecată pt că ar fi făcut parte din organizaţia banditească "Sumanele negre", care hălăduia prin munţi. Tonegaru răspunde:
"Pe viitor voi căuta să evit zonele muntoase ale patriei şi voi călători cu predilecţie prin cele de şes".

mai jos, mi-am permis, sper să nu vă fie cu supărare, o variantă inspirată de poemul dv.

Ne va ucide în noi plantaţii
de cuie vreun politruc peltic
uns de ale puterii graţii
în jocul de-a totul sau nimic

Şi-n ceas suprem încremenind sub lanţuri
poeţi martiri vor răsări din curcubeu
iar clipele vor îngheţa în ţurţuri
peste care sufla-va Dumnezeu

hmmm... prea simplu, prea liber, prea prea...ar fi multe de comentat. prea multe.

"Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scruge pe canal ;
Plina-i zapada de sânge animal --
Si ninge mereu pe un trist patinor...

E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimba prin sânge... si sug ;
Dar ceasu-i târziu... în zari corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptata...
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licarind.
-- Iubito, sunt eu la usa înghetata... "

După cum vezi, diferenţă de ani lumină.

este REDACOR sau REDACTOR?

Otilia, am dezbătut problema şi am găsit că e bună sugestia ta. pasăre albă sa fie. mulţumesc pentru citire, apreciere şi acest com cu peniţă. am visat că scosesem o carte şi prima copie ţi-o dădusem ţie.

titlul încă nu e
bătut în cuie.

Frumos si emotionant. Limbajul tau simplu ajunge la inima...

Melcul în foamea sa de crud și-a tocat și aripile, doar verdele a mai suspinat în jurul său precum o maree a melcilor bolnavi, rușinat și fără de aripi, s-a strîns în cochilia sa milenară. Draga mea, este frumos cum zici, deși melcul n-a avut niciodată aripi,... până acum

Rafael, acesta este un site de literatură, nu un salon de terapie intensivă. Nu te îngrijora, all is fine; rezistăm mai bine criticilor decât laudătorilor. Ideea era că poezia lucrează cu alte mijloace în general decât proza (deși mie personal îmi place să amestec la maxim limitele, dar aceasta este altă poveste); forța sugestiei trebuie să fie mai mare, cititorul se presupune că participă și își creează, pe drumul schițat doar de autor, propria transpunere a versurilor... Dacă asta eșuează, poate să fie vina autorului, a cititorului sau, de multe ori, a diferențelor de percepție care de fapt fac tot deliciul. Te mai aștept, fără griji de acest gen și... mulțumesc, intenția a fost onorabilă.