Există oameni care fac gunoi din orice. Autorul acestui text a reuşit să facă gunoi din textul pe care l-a scris şi a reuşit din păcate să facă gunoi din sine. Păcat. Textul îl pot arunca în şantier pentru că alt loc nu mai merită. Dar cu autorul nu am ce să fac pentru că din moment ce s-a transformat pe sine însuşi în gunoi nimeni nu mai are cum să îl ajute.

da, cred că e un pic sacadat finalul, dar sper să nu deranjeze prea tare, dat fiind faptul că este vorba de o reducere la absurd.
îţi mulţumesc mult.

Meditez sau bat câmpii? A filosofa nu însemnează să bat câmpii. Se demonstrează matematic. Filosofia este matematică.

Am citit cu interes acest material şi, ca simplu om, m-am întrebat dacă nu toate aceste căutări ale fiinţei noastre sunt mai realizabile în contextul în care fiecare îşi propune să ajungă cu el însuşi într-un anumit punct, până unde poate mai exact, până unde voinţa lui se contopeşte cumva cu dorinţa. Deşi interpretarea lor este diferită, putem să susţinem realizarea definiţiilor (care, iarăşi, sunt proprii individului – prin urmare nu vom şti niciodată concret despre natura faptelor noastre, despre ce a spus un Hobbes sau ce a spus un Locke sau un Berkeley putem şti dar e de preferat să rămânem omul obiectiv atât cât ne permite natura umană) situîndu-le pe acelaşi taler, oare nu există o contradicţie între cei doi termeni? Este de ajunsă voinţa ca să-ţi doreşti să atingi un prag de exemplu, de orice natură ar fi el? Adică dacă eu îmi doresc să contruiesc o navă spaţială, repet, îmi doresc acest lucru cu ardoare, înseamnă că şi pot? Atunci putem spune că voinţa este supusă putinţei. Trebuie să-mi pun întrebarea dacă şi pot pentru că de dorit, o putem dori. Dorinţa este o senzaţie pe când atunci când spun „eu pot” trebuie să o fac concret, să o dovedesc. Căutatea înseamnă libertate în gândire, libertate în viaţa naturală, lipsă de constrângere, un fenomen lăsat slobod, ceva care să nu împiedice un altceva ca să mă facă pe mine omul să îmi doresc căutarea, să lupt pentru căutarea asta, să devin mai bună cu mine însămi, prin dorinţă, voinţă, asumare, prin căutarea de adevăr cât mai aproape de sensul lui, evident, inexact, să pot să-mi dovedesc morala ca datorie pentru faptul că vieţuiesc un spaţiu cu timp .
Şi dacă empirismul este exact ce este, adică un susţinător al naturii, însemnează că trăim o realitate sub toate formele ei existenţiale. Şi dacă absurdul ne face să fim realişti, pornind de la axiome, de ce să nu învârtim câte o rotiţă, cum spunea şi Petre Ţuţea, unul dintre cei mai mari gânditori ai noştri şi poate mai mult de atât, omul ca fiinţă supremă, şi să vedem dacă şi „putem”.

Cu scuzele de rigoare adresate lui Manolescu Gorun, mărturisesc: atât am simţit că pot renunţa, timp de 40 de minute, la timpul destinat altui lucru. Şi cum vorba "nu am timp" să fac ceva mi se pare destul de orgolioasă, am preferat mereu să îmi găsesc timp, să-mi fac timp pentru că ţine de puterea mea ca rege. Şi cum un mare empirist spunea că pacea nu poate fi instaurată decât dacă fiecare renunţă la propriile interese, Manolescu Gorun, nu am niciun interes să vă mint dar nu promit că nu voi participa într-un viitor într-o luptă cu domnia voastră, eseistul.

cu drag,
silvia

bebe Hermeneia

bine expresia genială a domnului Einstein. mă gândesc, Gina, că uneori, când ceva îmi place în alt fel decât simpla noţine de a plăcea, nu-mi găsesc cuvintele, prefer să tac. poate că asta este adevărata valoare a unei scriituri, când cineva citeşte şi nu mai are cuvinte. alteori, spun doar câteva cuvinte prin care încerc să laud performanţa auctorială.
chiar dacă de cele mai multe ori nu las cuvinte aici, te citesc.

"că-l iubesc că nu-l iubesc"... Hotarati-va-ti (sic). Ca el va iubeste. Si e pacat de margareta. Se ofileste.

Tare fain, Vlad, tare fain. De ce nu un titlu în română?

Paul, iti multumesc pt distinctie, ma onoreaza aprecierea ta.

Da, Luv, am un defect teribil. Scriu așa cum sunt, așa cum simt, așa cum trăiesc, așa cum mă cunosc, așa cum văd lumea. Evoluând, autodepășindu-mă pe cât e posibil, încerc mereu să fie posibil. Aici ai desprins ceva ce doar un cititor fidel desprinde: cum pot lua forma celuilalt, dar să îmi păstrez esența. Și să o metamorfozez. Mulțumesc, Luv, pentru cum îmi simți cuvintele și cum le înalți.

trec peste faptul ca am facut o urare despre care, iata!, s-a discutat mai mult decat despre poem si nu-mi cer scuze pentru complezenta. asa sunt eu invatata, sa urez ce e de urat tuturor, la timpul potrivit, mai ales ca ziua sf valentin a devenit traditionala peste tot in lume. dar daca tot am integrat atat de bine mcdonald's in romania, de ce am fi atat de circumspecti cand ne ureaza cineva happy valentine's? cu sinceritate recunosc ca nu m-a sifonat faptul ca nu mi s-a urat back sau nu mi s-a multumit, cum se obisnuieste, si cam atat cu amabilitatile. poemul de mai sus este un poem de dragoste. "popotica" este binecunoscutul (sper) alint al lui eminescu pentru veronica micle, asa cum este si "momoti". "emin" o alinta pe iubita lui in diverse feluri, asa cum si veronica il alinta pe eminescu. prima parte a textului este un citat dintr-o scrisoare a poetului pentru veronica si, in poem, vrea sa spuna: iata adevaratul limbaj de dragoste al poetului nepereche si al temutului publicist care stiti foarte bine cum, unde si de ce a murit, dupa cum stiti, la fel de bine, cand unde si de ce a murit si iubita lui veronica. daca trebuie sa intru si in zona imaginarului, ma conformez. maine. doar sa-mi spuneti. yours (a voastra)

Poate partea de început ar mai trebui lucrată, pentru a mai dilua tonul militantist-social. Încearcă doar să sugerezi vectorul critic pe direcţia căruia va curge textul, în continuare. Ideea este bună, doar că are un uşor iz telenovelistic, asta poate şi din cauza "clanurilor". În fine, este doar o părere. Cu amiciţie,

Ioan J

Paul, ai reușit prin acest poem să esențializezi niște adevăruri exprimându-le, aparent, atât de simplu, încât te întrebi dacă nu cumva arta stă în puterea simplității. Să exemplific: se știe că înaintea plecării, oamenii au acel moment de luciditate în care parcă stau de vorbă cu Dumnezeu și spun acel ceva „genial”. De aceea, imaginea simplă de copil cuminte care ridică două degete în fața Învățătorului pentru a spune ceva genial, e atât de potrivită și de sugestivă în acest context.
De asemenea, simularea plânsului și a părerii de rău le-ai surprins atât de bine, cu o fină ironie și chiar cu înțelegere .
Versurile „morții sunt așa simpatici cumva și foarte înțelegători/ o companie selectă chiar” cred că sunt doar vârful unui iceberg cu o „densitate teologică” foarte mare. Așa am perceput eu acest poem. De-am luat-o pe arătură, știu că vei zâmbi cu înțelegere :)
N-am înțeles aluzia titlului și nici de ce „spital nou” . Sunt convinsă că au o anumită semnficație, dar poate că fac parte din partea nonvulnerabilă a poetului. Așa că te rog să nu-mi răspunzi :).

e una din cele mai vechi poezii ale mele adica are cam maxim 3 luni, buzunarul cu vise nu are licenta...vreau sa vad textul cu pricina, sa confruntam situatiile... uneori dupa o rezerva uriasa de apa minerala, o gura de ,,apa plata,, e numai buna...si doar recidivez, dar multumesc pentru lectura, cuvant ..sper sa pot confirma intr-o zi sau noapte faptul ca perseverez

Sapphire... buna asta cu Bonnie & Clide :))... pariez ca uneori ai vrea sa mai fentezi si tu legile la fel cum fac eu cu timpul. Profetul... expresia cu pricina este utilizata in medii de șuți (hoti de buzunare... de aici "a șuti", din tiganescul "șuto")... a face la buzunare inseamna a fura... ma rog, e metafora :) Yester... sa stii ca de obicei eu pun la sfarsit titlul si am destule dificultati in a gasi ceva care sa se potriveasca... ma bucur ca ai prins ideea cu muscatura... despartirea sufletului de trup :)