Mărturisesc, am așteptat încă un timp ca să văd reacțiile 'colegilor' de site la acest pamflet al lui aalizei care, cred eu, în premieră folosește material din comentarii și nu din texte.
Ca o simplă paranteză, asta mi se pare o manevră facilă, și m-aș bucura să-mi văd parodiate textele și nu comentariile, dar desigur un saltimbanc al graficii computerizate cum este victor aalizei mi-ar replica imediat că textele mele nu se ridică la nivelul de audiență cerut de parodiile semnate cu numele Domniei sale.
Dincolo de această mâhnire personală, am văzut totuși aici în subsolul textului o propunere interesantă la care chiar aș vrea să subscriu, cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce timpul trece și cerneala virtuală curge pe Hermeneia, mă conving că noi, oamenii, suntem niște ființe complexe în ceea ce privește actul creației (nu vreau vorbe mari) dar simpliste în ceea ce privește recunoașterea propriei noastre identități. De aceea probabil ar trebui să avem pretenții mult mai mici de la ceilalți pe această temă.
Deci, subscriu unei inițiative de tipul celei depictate în comentariile de mai sus iar Dvs. Domnule grafician, care pentru mine sunteți și veți rămâne un saltimbanc al meseriei Dvs., vă mulțumesc pentru popularizarea imaginii mele în varianta aalizeistă, deși fără chiar nici o legătură cu subiectul textelor mele care Dvs. înțeleg că vă lasă mouse-ul rece.
Margas

ai fost atent, paul. si ai avut rabdare in acest "baroc" de poem. nu prea l-am citit pe GV, dar daca tu zici ca il recunosti, se prea poate sa ne asemanam pe undeva. asta este un semnal de alarma, insa. nu ma prapadesc de placere sa fie ceilalti recunoscuti in mine. prefer sa fiu eu recunoscuta in ceilalti. :) however, ma bucur ca ti-a placut, dar mai ales ma bucur pentru primul tau comentariu la un text de-al meu.

Virgil, multumesc de sugestii si incurajare. Ma inrolez cu placere la proiectul de a cerceta mari artisti de origine romana. Moisei Gamburd tatal artistei Miriam Gamburd este considerat primul pictor al Moldovei de peste Prut. Sper sa am ocazia unui articol despre om si arta lui.

desi am doua rezerve: prima legata de verbul a trebalui care m-a lovit in versul 3, e impresia mea no ofense, si a doua legata de final - desi inteleg unde bati, dar sa visezi la privirile lor din patul imaculat mi se pare cam aiurea. Poate pentru ca eu ma gandesc la altceva in aceleasi circumstante, de exemplu la... femeile executate cu burka pe fata, pe stadioane. La privirile lor de dincolo. Ascunse. Nedezvaluite nici inainte de moarte.

Mulțumesc, Corina.
E ok, arati bine in rochia asta.

am sentimentul unui colaj de texte și mă gândeam ce înseamnă "mereu înainte" în context... anumite pasaje sensibile, din păcate se pierd într-o logoree difuză...

Draguta, ca intotdeauna, Marina... Sarumana ..

titlul nu are miză. e doar un pont (a se vedea paleta largă de înțelesuri a cuvîntului) la care Ken Kesey sau Milos Forman nu au visat. conceptul -interesant într-o oarecare măsură- pe care e construită poezia este dus în derizoriu odată cu versul “ateriză direct în rugăciune”. în dorința de a da un vot de încredere autorului mi-am amintit de Ezechiel heruvimi și rîul Chebar și am pogorît cu slava și norii. degeaba! senzația de hazardare gen Von Daniken rămîne. modalitatea mecanicistă/abruptă de grijire, rugăciunea (inclusiv actul premergător) ca spectacol al lumilor, aterizarea forțată sînt aici elemente onirice într-un ambalaj perisabil.

un album de frunze trebuie privit cu atentie: fiecare frunza are amintirea ei..de exemplu eu am ris la cea in romb de Sorescu, am strimbat din nas la frunzele din clor si chirurg (defect profesional!), am suspinat la cele cu pasul pe sine (sinele duc spre gari, garile fac oamenii sa plinga) , am tras o linie pe gard cu frunza de creta din vis si pina la urma... toate au durut la fel. Sint convinsa ca mi-au scapat citeva insa las si pe altii sa adune.

deci, cum spunea si Emily Bronte: "fall leaves, fall; die, flowers, away" ..

Mr A, congratulations are in order,

C

cuvinte scrise împreunat? frizeaza gramatica, nimic mai mult.

apreciez starea ta de interes. nu inteleg rostul precizării. iar daca zanganitul de suliti iti stirneste neuronii e bine. daca as alege sa fiu ironic as putea spune ca e bine ca are ceva de stirnit. dar nu aleg sa fiu ironic. am vazut oameni care pling din cauza asta.
buna ziua. iti spun eu. te simti mai bine acum? chestia cu arena e khewl. chestia cu cele trei teste e obsolete.
parera ta este ca poezia este reportaj. parerea mea este ca nu. adica desi poate sa sugereze ideea de reportaj nu se opreste acolo. (la urma urmei poate iliada o fi fost si asa ceva - adica reportaj). dar daca nu reuseste intr-un sens inefabil sa treaca de asta nu este poezie. tocmai de aceea in agentiile de stiri exista reporteri si nu poeti. dar asta e o alta poveste. nu am inteles ce cauta textul lui mircea ivanescu aici. scuza-ma, eu sint un om mai simplu. pricep mai greu.
"Dupa cum vezi parerile sunt multe si lumea este plina de intamplari." -- intrebarea mea este daca am voie sa casc de plictiseala la afirmatia asta.
"Nu de alta, dar am o parere destul de scurt conturata despre cititor si libertatile lui de re-creatie a textului." -- deci tu ai prejudecati si ma inviti pe mine sa bag capul sub ghilotina. doar asa de amorul artei sau cine stie,... de amorul tau. hai sa fim seriosi. daca esti curioasa se vede, se simte. nu se spune. tu astepti cu nerabdare sa tragi funia ghilotinei. si asta e khewl. dar e din alt film. iar acolo eu nu mor neaparat in bratele tale. de poet(a).
deci, trip 3 e interesanta. de ce nu o postezi? de ce o "irosesti" prin comentarii? cu cititori nevrednici ca mine?

Un text fără nicio valenţă literară. Poate doar ca pagină de juranl...

Între ironie şi nostalgie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer. După atâta „ironie” şi dezabuzare, de la un timp ne trezim, din ce în ce mai des, scăldaţi în „nostalgie”. Poate este o reacţie firească. Mai ales la cei de peste Prut visând la „patria mumă”; la restul, de regulă, despre copilărie; sau, în ambele cazuri, se recurge la „psalmistică”. Interesant este că „nostalgistica” este răsplătită, cum apare, cu remarcări (aici cu „peniţe”). Nu că nu merită măcar unele dintre texte, poate şi cel de faţă, dar acest lucru marchează o deschidere, o nevoie, a receptării. Până când se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la saturaţie. Ce va urma? O „nostalgie ironică” sau invers? Unele semne în această direcţie cred că pot fi identificate de pe acum. Mă refer, de exemplu, la textele lui Cozan (inclusiv prin folosirea miturilor răstălmăcite)

dom'le ai imaginație nu glumă. și ce e și mai interesant e că în ciuda faptului că par fragmente separate, în final nu îți lasă înțelegerea unui întreg ci senzația unui întreg. e vorba de o artă stranie