Da, și îmi place nespus această mică dezbatere unu-la-unu despre poezie cum o fi ea, modernă sau nu... pentru care vă mulțumesc mult, domnule Gorun. Cred că, la urma urmei, chiar și în acest spațiu virtual, ar fi foarte potrivită o dezbatere-polemică mai amplă pe această temă. Dacă editorii o consideră potrivită, poate că o vor iniția... Ce înseamnă cu adevărat poezia în sufletul cititorului anilor 2010? Cât de multă sau dimpotrivă, de puțină reformă a adus până acum contactul poetului cu lumea modernă a zilelor noastre, invadată de internet și cable tv? Și ce am mai putea aștepta de acum încolo?
Mărturisesc, eu una mă frământ căutând răspunsuri la aceste întrebări.
Margas

reiau: îmi place poemul tău/abordarea pentru că are identitate în contextul reconfigurărilor structurale din poezia actuală.
nu transform acest text în “nişă literar-modernă” ba dimpotrivă îl scot dintr-un areal în care tot mai mulţi se trezesc poeţi peste noapte pedalînd pe un dadaism reinventat în care cosmetizarea absurdului cu un fond de ten ieftin este regulă. de ce nu o ştampilă cu două rînduri de .......... după care odată aplicată nu ne mai rămîne decît să completăm titlul şi autorul (dar nu spun ceva nou, ai mai auzit asta domnule editor de la o voce autorizată, nu?)
în acest context dă-mi voie să am opinia mea inclusiv cu o peniţă de la un stilou chinezesc de pe vremuri. admit domnule membru al consiliului hermeneia că criteriile (ştiu că nu îţi pasă de cacofonii doar ai declarat asta ci doar de o casuţă mică) mele estetice au limita lor şi mai admit faptul că am dreptul să dau încredere unui om care mă citeşte constant. mai ales atunci cînd argumentez chiar dacă arealul meu estetic este unul îngust.
tot în baza unor criterii subiective aş mai putea adăuga ceva și despre modalitatea gestionării situaţiilor de criză cum comentezi tu doar pe texte şi cum faci trimitere la regulament o da! îl şi respecţi, dar e mai bine să mă opresc aici. nu vreau să primesc un avertisment.

ps: am hotărît ca de azi înainte să ne trimitem doar brioşe cu glazură de ciocolată.

Virgil, se spune despre o limbă vorbită că are o ortografie fonetică (sau mai precis fonemică) atunci cînd relația dintre forma scrisă și forma pronunțată este regulată, în sensul că dacă se cunoaște un set de reguli orice cuvînt scris poate fi pronunțat corect și orice cuvînt vorbit poate fi scris corect. Româna este într-o bună măsură o astfel de limbă. Ştii tu vremurile Şcolii Ardelene, ale Daciei Literare (Kogălniceanu) şi Titu Maioresciene... cam pe calea asta merg eu. Când vreau, desigur:)!

imi permit o sugestie
uneori mă surprind în oglindă mai roșu la față decât
culoarea framboise
prin mine aud cum trece orient expresul încărcat cu plutonium
de teamă închid obloanele când ar fi trebuit să ofer umbrela
picăturilor de ploaie căzute din venele cerului

"-uh, mon cher, cum să fie comode niște cavouri, e prea mult spațiu, parol!" Ești foarte grav Paul, acest umor de culoare aproape neagră ! Mă trec fiorii. Poate că totuși nu va fi nici o înmormîntare, poate că mai sînt încă destule suflete de români care să poarte povara fagurelui de miere. Pentru profunzimea textului, pentru modul mai mult sau mai puțin discret, dar parol!, autentic, pentru că dă un bobîrnac curentului jemonfisist pe limba lui...

Sunt onorat şi încântat să răstorn pietrele de aducere aminte care marchează acest poem şi să descopăr că pot visa şi eu cu Iacov sub scara minunată deschisă spre umbra lucrurilor viitoare. Citesc cu bucurie în fiecare vers o naştere din nou după o fugă nebună din faţa Celui de care nu poţi să te ascunzi, dar care îţi numără şi îţi călăuzeşte paşii, citindu-ţi gândurile şi cercetându-ţi fiecare fir de păr, numărat, nu-i aşa, încă înainte de naştere. Citind poemul parcă ajung şi eu la Betel fugind ca un fiu risipitor spre sfârşitul zilelor mele, dar cu toată truda alergării mai ştiu că trecând pe la Betel primesc o pace aleasă, veşnică, şi mai ştiu că ridicând ochii în sus, la capătul scării, prin cerurile deschise nu se văd doar îngeri ci e chiar Domnul Isus care ţine-n mână cununa. Mă bucur de întâlnire, Ioan Barb

... Ionuț, după cum bine știi, sunt titluri de cărți care se repetă. Aici nu se poate vorbi de plagiat. Uite, scria Montherlant prin intermediul unui personaj feminin al său: "suficientă mie nu mi-am fost niciodată"(Îndurare pentru femei), expresie regăsită într-una din poeziile Anei Blandiana. Să acuzăm? Nu cred. Uneori, oamenii gândesc în aceeași termeni. Iar aici, vorba Marinei, nu este deloc ce insinuezi tu elegant. Știu că ești obiectiv și sincer. La fel și eu.

Greșit/corect:
iesă/iese (în două situații)
nici un/niciun
se va deschide acele minți/se vor deschide acele minți
deajuns/de ajuns
acei doi/ cei doi (e mai uzual, nu neapărat greșit)
Versul "se fac că dorm şi morţi pe undeva" ar trebui refăcut.
Expresia "un zero întreg" nu are logică.

Ionuț, dacă-mi permiți să-ți spun așa, zici frumos aici, îmi place cum o faci, și te văd apropiat de poezia, poate chiar persoana, Ioanei. Cred, totuși, că pentru acel "prag al suferinței prin poezie" (sper să țin minte sintagma) nu vom fi niciodată destul de bătrâni. Iar metamorfoza de care amintești, cred că ne va sta întotdeauna în față. Ea, sau întotdeauna o alta.

dacă vrei ne jucăm. văd că tu alegi asta. http://www.nuernberg.de/internet/portal_e/index.html citește textul introductiv. așa că nu mai fi penibil.

ok, văd că ești din ce în ce mai talibanic și fanatic. evident tu nu prea poți pricepe cam ce înseamnă asta și cît este de anticreștin și de criminal. dacă Isus Hristos ar trăi astăzi pe pămînt oameni ca tine L-ar răstigni din nou. poate și pentru simpul motiv că El nu ar fi nici ortodox sau catolic sau mai știu eu ce altceva. dar asta nu are nici o importanță în contextul de față. e treaba ta și a conștiinței tale.
tu nu mi-ai răspuns la întrebare, așa că nu îți fă iluzii că îți datorez vreun răspuns. mai ales pentru a-ți satisface ție nu știu ce curiozitate ieftină.
singura mea problemă este legată de limbajul defăimător al acestui articol și fără să o mai lungesc acesta este motivul pentru care nu are ce căuta pe hermeneia.

Grafică de Florin Pucă

personal nu pot spune despre acest text că este bun doar pentru că el curge frumos. nu este suficient pentru mine ca cititor. putem scrie cuvinte care să curgă frumos chiar dacă asociem maimuţă cu muşama, şi putem spune wow, e genial.
"poate că ai dreptate
aluniţa pe care o mângâi
cu tandreţea unui orb
are potenţial"
aluniţa în acest context îmi aduce un disconfort, nu are potenţial, în sensul că dacă iau aceste versuri şi le vizualizez, văd o aluniţă care mai este şi mângâiată.
nu mi se pare nici intim, nici profund. e greu să scoţi ceva de calitate în poezie discutând despre aluniţă. de ce nu despre bătătura sandalei.
apoi
"aluniţa asta are noaptea profilul tău
quezalcoatl îţi stă pe umeri
o senzaţie de neîmplinire
subţiază căpăstrul zilei" - să fim serioşi. facem profilul cuiva din orice: din bambus, din vată de zahăr dar să vizualizez, repet, o aluniţă cu chipul cuiva, mă abţin.
"eşti ofranda
sunt piatra pe care vei curge" - extrem de banal dacă nu chiar reduntant prin simplitate.
singura strofă care cât de cât merge spre bine este strofa a doua.

si eu, cand recitesc, sunt fascinat de bacovia, de multul spus in putinele si grelele cuvinte. am recitit. raman cu strofa a doua

Parerea mea e ca desi textul nu e neaparat prost are doua chestii: una este un anumit gen de alunecare spre macabru-promiscuu care pare mai degraba teribilista decit semnificativa, iar a doua, un anume gen de vulgar-pontos-misogin(kiwi, marar, silicon, etc) care pare destul de demonetizat (dupa parerea mea). Nu prea am incercat niciodata sa imi imaginez sexul unei sirene (ca parca despre asa ceva se face vorbire aici), ramine o problema obscura si de aceea ideea textului mi se pare ca exploateaza spre pornografic desi ar fi putut sa utilizeze mai mult instrumentul sugestiei. La fel si bautul singelui e destul de neplauzibil. Finalul cu Lilly Marlene e previzibil insa. Remarc ideea in general si construirea cadrului aproape cinematografic.