Din comentariile tale de mai sus ["nu vreau sa speculez", "o fi indragostita" sua astenica, o fi de la "comportament", "sa o ajute cineva sa isi revina"], ma intreb oare ce imagine isi face despre mine un nou venit pe acest site.

Iti amintesc faptul ca e a treia oara cand imi faci observatie in public [prima data - cand am comentat-o "de rau" pe Madim, a doua oara - cand m-ai dat afara din echipa editoriala, prin 2006 parca]. Nu vad ce mare greseala catastrofala am facut ca am afirmat ceva despre textele postate pentru concurs. Orgoliile sunt prea mari, pentru mine, pe acest site, ca de altfel, pe toate site-urile de acest gen.

Virgile, Hai s-o lăsăm baltă. Mottoul tău cu "poezia nu este viața și viața nu este poezie", nu-și are efect asupra mea. Știi bine că, din cuvintele tale vei fi judecat. Ce, numai bolboroseala fanteziei voastre face poezie? Cred că ceea ce numești tu poezie și ceea ce numesc eu poezie, sunt două mere diferite. Hermeneia e un termen furat de tine din teologie! De ce Cristos n-ar avea loc aici? Poezia postată mai sus e întru amintirea nașterii Lui. E timpul sărbătoririi nașterii Sale, nu? Dragostea Lui e poezia vieții mele și nu pot să fiu duminica sfânt și restul săptămânii fariseu. Dacă tu vrei, treaba ta! Mă calci pe un buton când încerci să mă iei de sus. Văd că dai pupicuri pe la poezii blasfemietoare și la cea despre El, îi dai ghionturile astea! Știu cât ești de argumentativ, dar dreptatea nu e întotdeauna de partea ta, cât ai da tu din buze și din coate. Virgile, nici poeziile tale n-au gust. Sînt uscate ca oasele de crocodil. Ți-o spun eu, nicodem. Pune-o la creier și nu te da filosof. Comul tău e plin otravă. Să închidem nasturele aici. De jigniri și de răni e plină lumea...

nu e ca nu pricep, pt ca daca vreau, pricep. dilema mea e insa aici mai simpla: a vorbi limba poetica, inseamna a nu vorbi?

Un poem de stare, de reflecţii, un poem de luat în braţe, mai ales că, da, aburii tinereţii s-au ridicat demult...
Şi uite aşa intră lectorul în aceeaşi stare şi caută cu ochii umezi ceva viu dincolo de geam, moment în care un porumbel alb se ridică de pe ramura de salcăm scuturând-o de alb.
Mi-a plăcut geometria ridurilor.
Aş avea şi o nedumerire, dar tac şi recitesc, fiindcă sunt convinsă că totul are logică, artistică sau ideatică, în poemele tale, Paul. Deja se face lumină.
Crăciun luminos! ... fiindcă, da, se apropie şi râde copilul din noi :)

nu inteleg...ma ajuti?

..pe mine un moment de mindrie nationala suprema m-a inundat nu demult in Waterstone's (librarie) cind am vazut pe raft 'The Temptation to Exist' de Cioran.

traducerea unei scrieri se bazeaza pe acea loialitate neconditionata originalului - imposibil de ignorat.

RIP CMP!

adrian

eu o credeam ratata, dealtfel e o mirare aproape de fiecare data cand nu-i. m-am bucurat ca a ajuns la tine, iata, o fi ceva de ea. detaliile de finete tu le poti prinde cu mult mai bine decat mine, nici nu remarcasem disonantele, de obicei ma tem de erori majore. o sa ma uit, ma tem insa ca ar putea iesi mai rau.

paul

iti multumesc pentru apreciere, cum spuneam si mai devreme, e mai mult decat speram. poate si pentru ca-mi sunt inamicul cel mai mare, uite, aproape ca nu te inteleg. :o) (ma bucur insa, habar n-am de ce, e ca-n visul acela in care pare c-ai prins steaua tremuratoare din apa)

Dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

Zâmbeam amar gândind că ceea ce pentru unii reprezintă nobilul testosteron pentru alţii se reduce la cea mai crudă dintre realităţi: supravieţuirea. Supravieţuirea în ceea ce a devenit un alt fel de lagăr de experimentare şi implicit extertminare în masă.
Introducerea primelor experimente de tip Codex Alimentarius într-o ţară decimată de malnutriţie, reducerea celor mai elementare surse de venit care să asigure nu strictul necesar ci ceea ce mai exact înseamnă un minim subliminal de hrana şi medicamente, de haine nu mai vorbim, pentru categoriile cele mai defavorizate: femei, copii, bătrâni.
Loviturile direcţionate sistematic împotriva a tot ceea ce înseamnă educaţie, sănătate, împotriva tuturor instituţiilor care încă mai funcţionau, împotriva celor care mai reprezentau ţara, care făceau să bată cu mândrie inimile de român, oamenii de ştiinţă, artiştii, sportivii campioni mondiali târâţi în mizerie şi ruşine, în mizerie, să muşte din ţărână, tot ceea ce înseamnă demnitate şi mândrie naţională.
Drumurile, capcane ale morţii, ţara, o junglă în care răzbeşte nu cel mai tare ci cel mai ticălos şi mai infam şi mai fără de scrupule.
Cele enumerate sunt doar câteva vagi exemple.
La noi, pe platourile cele mai inaccesibile ale Tibetului, sunt încă alcătuiri tribale. Nu avem drumuri asfaltate, dar avem demnitate şi avem morală. Morala este simplă, constă în respectul pentru bătrâni. Şi Occidentul, cel spre care a alergat România ca spre un vis de aur, îi ajută pe bătrânii, prea mulţi la număr, să moară, visând frumos. Pentru eutanasie se găsesc mijloace destul de civilizate, am putea spune. În România nu. Dar ce mai contează, urmaşi ai nemuritorilor daci, românii nu vor mai îmbătrâni niciodată; rând pe rând, încetul cu încetul, devin şi ei nemuritori.

foarte frumos si adevarat ce scrie anna, cuvintele mele de prisos. o doina de jale in singuratate cantata sublim. liliacul? da, el liliacul.adorm tare greu. aici e bine. aici nu esti singur. nu-ti mai vine sa dormi.

Nu, Calin, e Dorel Visan.

Eu l-am cunoscut ca pe un om jovial și amabil. Îmi pare rău că mereu mi-am zis că voi trece pe la Junimea să discut cu domnia sa, dar uite că n-am mai apucat să fac asta. Uneori un lucru amânat poate fi amânat pentru totdeauna.

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).

Idei perimate, versificație anapoda, imagini comune. Ultimele poezii postate au fost extrem de slabe, părerea mea. Se pare că e epidemie de așa ceva în ultimul timp pe hermeneia.

Lasa-l, dom'le, la o parte pe Andrei. El face (de obicei) calambururi. Eu (tot de obicei) ma tin de bancuri.