Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.

Din punctul meu de vedere, marele avantaj al textului il reprezinta tehnica folosita. Subiectul nu e unul nou, insa abordarea aproape naiva(in sensul bun al cuvintului) ii da o dinamica aparte. Finalul m-a cam dezamagit, pentru ca ma asteptam sa fie la fel de suprinzator ca dialogul, insa textul compenseaza prin miza dialogului care creioneaza personajele in lipsa naratiunii. Tot in opinia mea, poate unora li se pare fortat, dar limbajul e de o naturalete moldoveneasca dezarmanta.

Felicitari pentru interviu! Este un demers interesant care onoreaza atat autorul cat si site-ul. Sper ca si curiozitatea celorlalti sa fie deschisa spre filosofie si spre cartile lui Viorel Cernica.

mi-a placut finalul acestei poezii:"tu/aveai sînii înghețați/vorbeai în somn despre/ceva ce nu puteam/face/în noi" si versurile care m-au fascinat prin imaginea care o reprezinta:"iarna vagabonda/ingenuă/ca o iadă fără stăpîn". prima parte pare a fi un discurs care place, dar care nu te cheama sa-l recitesti. as fi renuntat la primul vers:" era primavara" fiindca e o explicatie de care cititorul nu are nevoie". puteai sa incepi direct:"ghioceii imi strapungeau talpile" astfel incat sa ne lasi sa descoperim noi primavara ca anotimp, cat si primavara din sufletul tau sau al vostru, astfel incat acel "era primavara" din mijlocul poeziei ar fi facut trecerea de la primavara ca anotimp si primavara ca stare interioara.

erata: sa-mi tai capul. *

"ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt" - mi-a plăcut asta.

Cred că fragmentarea e puţin nefericită.

abia atunci ar aparea problemele

în contextul respectiv se scrie legat ''vreodata''

Am citit aici un poem in forta... imi place. Insa pe undeva cred ca e prea incarcat de simboluri, de metafore "grele", dar asta poate fi doar o perceptie subiectiva. N-am inteles chestia cu "buza de lup", eu stiu despre "gura de lup", ce-ai vrut sa spui cu buza de lup Adriana, cum vine asta? Andu

yester, eu nu contest ce-ai spus, insa Pal s-a vrut academician literar (ca si tine) si a sfarsit balbaindu-se! unde sunt veleitatile sale scriitoricesti in comentariul lui plin de ifose si incoerenta?

nu stiu daca lipseste o prepozitie acolo. poate nu mai stiu eu limba romana. poate imi dai un exemplu. in ce priveste acel "ca o" ai perfecta dreptate. chiar cind il scriam ma gindeam cu oroare la chestia asta. pe de alta parte ma gindeam sa nu fie aiurea si evidenta incercarea asta obsedanta de a-l evita. in momentul acesta sint foarte nemultumit de felul acesta "primitiv" de a incerca sa faci poezie si cred ca poezia este mai ales cind nici nu folosesti "ca", nici nu il folosesti eliptic ci doar cind sugerezi comparatii. dar atunci trebuie sa ai cititori care sa "vada" asta. e o mare dilema. intre "imaginea" pe care o ai si imaginea care eventual se creaza in mintea celui ce citeste. marcel duchamp a platit mult pentru riscurile asumate in acest sens. dar ai dreptate

luat aminte, merci

Un poem care rezistă și la o a doua lectură, mizând pe un oniric coșmaresc, halucinant, cu accente supra-realiste, care leagă,precum un liant, protestul social(ca element al unui "fracturism" autentic) de grotescul-purgativ. Scriitura este una modernă, cu un ritm alert, nevrotic, acaparator, ce te ține prizonier în interiorul textului, până la finalul optimist și alegoric: copilul construind castele de nisip, simbol arhetipal al continuității lumii acesteia. Un text puternic, bine scris, ce merită a fi evidențiat.

da, ai dreptate. si mie mi-e ciuda pe chestia asta. dar trebuie sa intru in "mood" ca sa pot sa scriu ca in prima scena. e si asa un exercitiu psihologic, sa devii naiv, sa ramii acolo in candoarea scenei I mai incerc