am oscilat mult gandindu-ma cum sa-ti multumesc.
suffice to say, voi fi prin preajma. cam in felul asta, cam ca-n strofa aceea.

in rest, ca de obicei, defect preluat de la maica-mea, reusesc sa vad defectele in orice. nu le spun, las' sa le gaseasca altii. :o)

I'm marking nothing and...hey, be careful what you wish for!:p

Forgot to add that this poem was inspired by an intensive reading session of Wendy Cope which I love and warmly recommend to any poetry/lover..:) Her work is exquisite!

http://www.poetryarchive.org/poetryarchive/singlePoem.do?poemId=5681

da, ti-a reusit foarte bine manuirea firului epic prin desisul metaforei. il citesc a doua oara si vad ca se imbogateste in sensuri. "si am privit cu totii ca niste animale proaste nestiind deosebi rînjetul măcelarului de privirea păstorului blînd am strigat toti ca unul învată-ne cum învată-ne cum iar el ne-a învătat pe toti încet foarte încet iubirea rînd pe rînd" excelent aleasa puntea aceasta catre final! iar primele doua strofe mi-au amintit de Llosa, de Razboiul sfrasitului lumii, mai exact. Imagini de un realism care nu oboseste, ci incita. ai schimbat finalul, nu-i asa? a fost o idee buna. las o penita.

Întrebarea e nu doar incitantă, dar şi justificată. Mi-am amintit că am răspuns la ea într-un interviu, dar referindu-mă la literatură, în general. Reproduc aici acel răspuns: "Literatura va continua să existe în orice circumstanţe, chiar şi dacă omul, o fiinţă care stă cu un picior pe lună şi cu altul în preistorie, ar face mişcarea fatală. Artele tradiţionale nu presupun altceva decât existenţa umană. Simplu, cu un beţişor pe nisip, cu palmele, cu limba şi vălul palatului, cu trupul şi cu expresivitatea lui, omul va continua să producă artă. Nu ştiu de ce, pentru că ea nu ne scapă de moarte. Poate, doar un pic, de prostie."

Daniela, revezi textul, fiindcă sunt niște greșeli!

mulţumesc frumos. era greşită forma. am modificat. mă bucur dacă au fost momente în corpul textului care au reţinut atentia dvs. nu ştiu nici cât de dur nici cât de inestetic este textul dar este cu siguranţă altceva pentru mine cel puţin.
vă mai aştept. noapte bună

era bine si inainte ce nu stiu eu este ce anume e filozofia iepurelui de angora. chestia asta mi-a scapat

Te rog să foloseşti diacritice peste tot şi să nu ortografiezi titlul doar cu majuscule! Mulţumesc!

Pentru că începe să mă irite scuza asta cu simbolul: oameni buni, în lumea asta mare, aşa cum o ştim, totul e semn. Orice semn, ori sistem de semne, este ori poate deveni simbol. Faptul că-mi repeţi, repetaţi, că aia/ăla/aialaltă e un simbol, mai ales în cadru liric, e o tautologie cât simbolul de mare. De aia, pretenţia frustă că o sintagmă e valoroasă, ori lirică, ori posibil respirabilă doar pentru că e simbol e ghici ciupercă ce-i, adică gaura în covrig. Aaaa, forţa de a crea simboluri intertextuale proprii autorului, forţa de a le face perceptibile, intact perceptibile şi inteligibile cititorului, asta e altceva! A lua pasărea phoenix, ori ochiul lăuntric, ori pomponul lu' moş crăciun şi a-l trânti liric în indispoziţia de luni dimineaţa nu înseamnă că lucrăm cu simboluri. Înseamnă, cel mult, reproducere brută în spaţiu personal. Fie că nenea simbol are zece ani, fie că-i de pe vremea când sf. Petre îsi rupea sandalele pe pământ. Iar a avea aşteptări ca cititorii să plece în genunchi, profund "revelaţi" şi pocăiţi, asta e utopie infanţilă. În poezie poate interesa ce spui, dar, categoric, e vital cum spui.

Deci iertaţi-mă că nu tremur ca varga la orice poetizare îndulcită cu simboluri!

sunt prea îndrzneţ dacă aştept un comentariu? Mulţumesc.

o sete de a fi piatra cu totul aparte, o incizie rafinata in forma malformata a spatiului - timpul. .ma bucur mult sa te citesc.

Dana, Linea: Tăietor de sare sclipește marea în privirile lui. e de Dincolo, nu? Pentru că eu n-am mai văzut așa ceva.

cu mine ti-ai terminat ratia de penitie pe un an, Cristina. multmesc iar. niciodata nu am reusit sa invat sa primesc daruri.

crescendo și passion, așa este ritmul, deși intri timid în prima strofă, în decor, în atmosferă, începi să te desfășori spiralat abia din a treia, cuvintele îți vin mai liber, se simte descătușarea în liric. am anumite reflectări, dincolo de această feminitate auto-oglindită în vis: - "obosisem mereu să deschid" - nu merge ca fragment temporal, cred că poți renunța la mereu - scrie: nicio (conf noul DOOM) sau "nici o" (cum am învățat încă din clasele primare) (dar oricum fără cratimă) - ar fi fain să scrii tango, fără u final - ar merge fără "firește", în strofa 4, mai ales că nu poate fi lăsat așa, ca vers de sine stătător. - ar merge prelucrat "fiecare la casele noastre" - corect este "fiecare la casa lui" sau "amândoi la casele noastre" sau pur și simplu "fiecare acasă" mult mi-au plăcut ultimele două strofe, am sentimentul unei fluidizări a imaginilor, unui mers printre apele spiritului. Și îmi imaginam poezia din 7 strofe, cele 7 porți. Nu știu care lipsește aici, poate ultima chiar, către ea ai lăsat poate deschiderea: "acest vis nesfirsit"