de multe ori, pare o obedienta usor maladiva, dorinta de "a place" publicului. draga mea Ela, astept intr-o zi sa fii tu. asta pentru ca nu mi-ai "demonstrat". nu mie. imi place sa vad o alta Ela. plina de ea insasi, cu personalitate. de multe ori ma intreb, care este adevarata Ela si nu am ajuns la o concluzie sa ma satisfaca. poate intr-o zi...

Urez cu sufletul deschis sărbători luminoase și la mulți ani comunității Hermeneia.

materialitatea cuvintului ("Au début c'était le Verbe et le Verbe était chez Dieu et Dieu était le Verbe") si forta ecoului umbrei acestuia translucida, viscoasa, palpabila deschide invariabil diminetile una cite una... ...si cum spunea Bogart in Casablanca, noua ne ramine Parisul... astept cu nerabdare sa-ti citesc volumul din 2006.:)

Aranca, Și de această dată comentariul dumneavoastră este foarte pertinent. Ați intuit bine: într-o lume de o agresivitate înspăimântătoare, singura soluție pentru un ins mai puțin adaptat legilor junglei este recluziunea. Vă mulțumesc mult pentru faptul ca acordați atenție poemele mele și vă sunt recunoscator pentru "peniță". Să auzim de bine.

de ce acest text se regaseste aici si nu e in pagina principala?

Desi se simte o usoara tenta ritmica prin rimele interioare (in ciuda lipsei cezurii) si dorintei pastrarii tonului de balada, textul mi se pare incoerent, un fel de joaca, un experiment haotic. Nu as putea remarca ceva anume, imi pare un text destul de slab. Ialin

Aplecarea spre esențializarea mesajului este, ea în sine, atrăgătoare și poate fi pusă în pagină doar de o mână sigură și un ochi scrutător și înzestrat cu capacități speciale de selecție și plasticizare. Poemul e rotund și respiră a poezie. E ceva să poți cuprinde în patru rânduri cerul și pământul, imaginea și aroma. Dă-i înainte !

mai sa stii ca eu cu Dragobetele nu le am. Nici nu stiu ce este si uite ca am trait bine si relativ fericit pina acum. multumesc pentru comentariu, Vladimir. Nu pot ascunde faptul ca m-a distrat copios. Chiar am ris. Ca nu ti-a picat tie bine negatia cred ca e ok. Ca nu poate sa fie decit da sau nu. Azi a fost nu. Pina si la poker ai noroc mai putin. Titlurile textelor mele sint catastrofale. Asta cred ca se va scrie si in manualele de istoria literaturii. Acum glumesc, sper sa nu o iei in tragic. Continutul, melanjul, nuca si peretele sint toate acolo unde le e locul. La mine in texte. Fiindca eu nu scriu "dupa stil" sau retetar. Asa ca te vei trezi mereu surprins si dezamagit dar mai ales contrariat. De aici si acel "ceva s-a intamplat cu tine Virgil, parca n-ai fi tu." N-am insa apucaturi exhibitioniste deci nu exhib nimic. Nici macar "iubirire". Si nu, nu e vorba de iubire. Ar fi mult prea... logic, nu?

Avem aici, cred eu, clasicul caz în care nu ai ce spune şi nu ştii cum să o "nespui". Sunt destui scriitori care nu au ce spune, dar o nespun într-un mod personal şi estetic. Sunt alţiii care au ce spune, dar o spun fără personalitate, prozaic şi/sau clişeic. Dar mai sunt unii, tovarăşilor, care nici nu au ce spune, nici nu ştiu să o nespună. Textul de mai sus, această grămadă de cuvinte, mizează pe un simplu fapt: orice aş spune, atâta vreme cât o fac prin asocieri de cuvinte şi mecanisme care aparţin poeziei, e poezie. Şi atunci o dă înainte cu rânduri absolut independente, mizând pe sensurile pe care i le vor da cititorii... Numai că nişte cititori citiţi la mansardă (= sănătoşi la cap) nu-i vor atribui nicio valenţă "metaforilogică". Ok, dacă dau peste cana de cafea, vărsând-o, cineva (cum ar fi d-l Nicholas Dinu, pe care-l salut cu patimă) mi-ar spune că a fost voia lui Dumnezeu. O fi fost, în cele din urmă, dar până la El, te halesc sfinţii. So, legături de astea forţate, impalpabil logice, nesusţinute de context, de care e în stare doar autorul, degeabă există în ultimă instanţă. Concluziv: e tipul de poetizare metafizică în care cititorul tre' să pară incult, vulgar şi cretinel, iar autorul, genial.

Observăm că singurele puncte lirice sunt nişte nichitisme: tot primul vers, "neîncepută îmblânzire", "viul realității" greutatea culorii". Absolut nichitisme.

e o atmosfera provinciala decupata parca din filmele lui Tarkovski, o cadere sublima in golul amintirilor altora, o calatorie silentioasa, obosita, prin semne, anotimpuri... totul pare o trecere a ta din tine insuti, desincronizata, defazata, anacronica: "îl strig să nu rămînă în urmă să nu le privească mai mult de o clipă să nu le sărute și mai ales să nu intre în visele lor decolorate în care aleargă asemeni unor paiațe despuiate de absolut în pagini de carte" cauta POEZIA. intr-o zi vei descoperi ca EA te-a regasit demult, cindva...

probabil ca eu sint mai novice decit novicii, fa un bine si explica-mi

Textul mi se pare sub nivelul la care autorul poate scrie poezie . Poate doar fragmentul "să se-ncovoaie în cerc de albine zumzăind nebunia din noi"

Asta-i tot şpilul, Virgil. Prietenul meu Dan Farcaş, în „Labirintul cunoaşterii”, vorbeşte despre „adevărul pluralist” (al religiilor, artelor, filosofiilor, matematicii, ştiinţelor…). Important este ca „învârtindu-te în jurul cozii” să poţi sugera ceva, o ieşire măcar. Pe care, referindu-mă la mine, n-am găsit-o încă. Îmi vin în minte următoarele. Învârtindu-mă pe o stradă oarecare pe care trece foarte rar câte cineva, la un moment dat apare un ins. Fericit îl întreb: Nu vă supăraţi, caut „Intrarea Ieşirii.” Nu mă supăr, căutaţi-o…. Fericiţi cei care au avut şansa să o găsească. Sau măcar să le facă impresia că au găsit-o. Din motivul ăsta tot încerc să construiesc şi dărâm; şi o iau de la capăt. Într-o construcţie-deconstrucţie ce pare perpetuă. Uneori, poate cam des, o mai dau şi în bară (de exemplu, cu „mulsul vacii”). Ei şi. Pentru unii devine plictisitor. Şi, tot uneori, sper nu prea des şi enervant. Pentru mine este însă extrem de interesant.

Dar destul despre mine. Desenul acesta care mi-a fost dedicat şi pentru care nu ştiu cum să-i mulţumesc autorului, nu cred că sugerează ceva gen „Escher” cu ale lui benzi möbius. Ci, mai curând (îmi place să cred), un fel de „Scară a lui Iacob”. Pe care, dacă reuşeşti s-o urci, o arunci.

Marina, ritmul acestor ultime poezii este un pic diferit- in viziunea mea el face trecerea de la poezie la poveste si implica o altfel de recitare. Ramane de vazut, insa, daca voi contiua pe aceasta linie.