Sequoia vazut din doua unghiuri diferite: cutie sensibila, de rezonanta a suferintelor (instrument muzical) sau martor tacut si altar pentru ispasire a pacatelor. Poate nu am reusit sa ilustrez aceste lucruri , pe care le-am avut in cap. Lucian, multumesc.

francisc, imi pare bine ca ai trecut.

Inscripțiile pe piatră, cu cât mai vechi sunt cu atât mai greu lizibile, încât te înverșunezi împotriva timpului ce le șterge, și ne șterge. Împreună la bine și la greu, dar mai ales la greu, după dispariția, deocamdată rămasă fără explicație, a unui mare și sensibil autor de aici, Dana Ștefan, "experimentul" Hermeneii șchipătând de un picior, merge mai departe. Daniela Luca, al doilea picior, simte greutatea acestei secțiuni. Vorbeam mai demult, mi se pare că tot la un text al Elei, că se naște aici o nouă artă. A împletirii imaginii cu cuvântul. Deocamdată la nivel de experiment, cum bine zice Hermeneia noastră, probabil că în timp va căpăta un nume. Așa cum sculpturii îi zice sculptură și picturii așijderi, așa cum poeziei îi spune "poesie", aș cum artei fotografice îi spune artă. Nu știu cît suntem de obișnuiți să asociem cuvântul vizualului și viceversa. Când citești poezie, gândul își are reprezentările lui, imaginația ajunge la orice poartă; când privești, cuvintele minții tale îți vorbesc doar ție. Aici, la mijlocul interstiției acestei împletiri, (cu rădăcini totuși ceva mai adânci, dar deocamdată nu insistăm) se petrece ceva. Vizionarul (Poetul) împletit cu vizualistul (sculptorul, pictorul, fotograful) ne propune o reprezentare mai completă, căci ți se oferă ție, ca admirator, atât ca imagine, cât și ca text. Ce-ți mai râmăne, atunci, de făcut? Ce altceva, decât să mergi MAI departe! Pe cântul pietrei albastre a Elei, asemeni în fața unei pietre dace, te războiești cu timpul care a șters insemnele unui alt ... timp. Da. Pietrarul însuși, "desfigurat de timp" devine nălucă. Dar piatra vorbește ca rod al fostelor sale mâini. Fără el, fără pietrar, totuși, nu poți "traversa", "nici munte", "nici întuneric". Dar piatra lui, "cu urmele mele în ea" - Ela închide prin aceasta cercul de timp -, vorbește despre "aurora" lumii aceleia, "pierdute". La fel de bine este o provocare și comentarea unui astfel de experiment, întrucât trebuie să ai mai multe în vedere decât la un simplu text, ori o fotografie. Să găsești liantul. Acest liant există la Ela. Dacă v-ați apropiat vreodată de o stâncă (dar de o stâncă albastră?) atât de aproape cum vedem aici, dacă ați pipăit-o, dacă ați adulmecat-o, poate ați și gustat din ea, căci nu reziști ispitei, atunci știți. Dacă nu, rămâne doar vizionarismul Elei, și tot este de-ajuns.

Adrian, licență poetică înseamnă exprimare originală, nu ermetică:)
mulțumesc pentru subliniere, Luminița! Adrian e bine intenționat și își exprimă opinia. La fel cum unele poeme îi plac, altele nu. Simplu!
gânduri bune vouă și mulțumesc de lectură.

autorul scrie un text rotund (sau oval), adica unul care reuseste oarecum sa ramina coagulat dar se pierde in expresii categorii lipsite de sens. sau, o alta varianta de interpretare a textului ar fi ca autorul foloseste (si nu e prima data) chei pe care nu ni le impartaseste niciodata si risca sa ramina neinteligibil. expresia square di san marco suna aiurea in eclecticismul ei lingvistic. parerea mea. exista insa si imagini remarcabile in text. mentionez: "căutându-ne printr-o împreunare a palmelor ...", "oameni a căror violentă pătrundere ne alterează carnea inocenței", "inima a curs lavă/ născând un deșert de icoane cu ochii plecați". remarc si ideea "arhitecturala" din textura poemului, "camari", "curti", "acoperisuri". personal mi-a creeat senzatia unui tablou de Dali.

1, Virgil (Boba mai târziu puţin), am început un proiect de cronici ale unor cărţi pe care le consider semnificative dar despre care critica care, chipurile, se doreşte „profesionistă” nu se învredniceşte să scrie. Proiectul a fost deschis cu autorii A. Gejan şi D. Cozan (texte postate şi pe H.) şi e în lucru o cronică despre volumul lui S. M. Grad („Surogat”). Ag vrea să scriu şi despre „Mirabile Dictu” (nu ştiu când încă). Dar nu sunt în posesia volumului. Există două posibilităţi: (a) să-mi indici dacă poate fi achiziţionat prin poştă direct de la editură (nu dispun de timpul necesar să umblu prin librării); (b) să-mi trimeţi volumul în *.pdf prin email la [email protected]. Asta în măsura în care eşti de acord să fi cuprins în proiectul meu.

2. Boba, este evident că suferi de personalităţi multiple; şi nu că „joci numai teatru” cum te lauzi, fiind vorba de ceva patologic (şi te rog să mă crezi că ştiu ce spun). Şi dacă unele dintre ele sunt (oarecum) simpatice, altele sunt de-a dreptul…nu vrea să folosesc cuvântul. Dovada se găseşte chiar în com-urile tale la textul de faţă, atunci când, una dintre personalităţile din ultima categorie, întâi scuipă „Nu înțeleg ce rost are să postezi pe site poeme publicate pe hârtie” urmând o justificare complet aiurea şi apoi, în alt com. când, pe bună dreptate autorul îţi dă peste nas, alta linge (scuipatul) „Poemul însă este super, ca de altfel aproape întregul Mirabile Dictu, un volum de versuri pe care, oricât rearanjez, îl păstrez mereu la față în biblioteca de acasă.” Poate că cineva care te întrece este unul de-şi zice Bobadil. Îl cunoşti cumva? În ceea ce priveşte „sponsorizările” de care faci caz şi când trebuie şi când nu, dacă tot le faci, fă-le în stil grande. Instituie şi tu un premiu de câteva mii de EU care să asigure tipărirea volumului premiat la o editură ca lumea care să dispună şi de o distribuţie corespunzătore şi nu la una de kakao (nici măcar la astea nu sunt de ajuns cei câţiva marafeţi pe care-i oferi). Cu câteva sute de EU pe care îi dai, măi Mecenică, am vrut să scriu „Mucenică” (şi nu te gândi la „Mucenic” ci indirect la obiectul acela de şters la nas) nu faci altceva decât să-ţi satisfaci paranoia uneia dintre personalităţi prin care obligi să fi inclus în juriu atunci când pe H. ţi s-au interzis lansările individuale de, chipurile, „concursuri”; rezultatul cărora fiind dat de alte două personalităţi ale matale, una incompetentă şi alta rău intenţionată. Şi nu te mai da mare că citeşti cărţi de pe la o mie şi un pic (eventual în manuscris) pt. că, dacă o şi faci, lucru de care mă îndoiesc, tot nu înţelegi nimic. Cum am inimă largă, îţi pun la dispoziţie o listă întreagă din aceiaşi perioadă, dar şi din altele, pe care ţi le ofer citite gata, dar şi înţelese, ca să nu te mai oboseşti. Ce să-i faci? Am avantajul vârstei şi al timpului la care le-am parcurs înainte de a mă „boşorogi” cum binevoieşti să mă gratulezi cu gingăşie într-un com. la un text al subsemnatului. În încheiere, pt. că ştiu că unuia dintre Bobadili îi plac bancurile, citeşte-l pe cel ce urmează. Ci că pe o insulă ce părea pustie acostează un vapor. Spre uimirea celor de pe vas găsesc acolo un unic supravieţuitor (englez) al unui naufragiu întâmplat demult (vezi „Doom” pt. corectitudine; când e locuţiune adverbială, se scrie „de mult”; nu e cazul aici). Acesta îi invită să vadă cum s-a descurcat de unul singur, indicându-le trei clădiri pe care le construise. Îi conduce la prima şi-i invită în interior: „Aici e casa în care locuiesc”. Idem la a doua: „Aici e clubul pe care îl frecventez”. Pe a treia o ignoră. „Dar pe ea de ce nu ne inviţi s-o vizităm”? „Aceea….Aceea e clubul pe care nu-l frecventez”. Cred (sper), dar nu sunt sigur că ai înţeles despre ce e vorba. Dacă nu, adaug, poate te prinzi: şi ăia mulţi care te bântuie o să se plictisească şi ei de vidul tău interior (şi nu acela Buddhist sau din fizica subcuantică care e „plin”) şi vei deveni… Dacă sunt prea subtil, spune-mi, nu te jena. O să-ţi mai fac o ultimă vizită să-ţi „explic”, şi cu asta, basta. Asta nu mă face ca, în final, să nu-mi rămâi simpatic (în calitate de caz patologic).

Un poem deosebit de bun, dupa umila mea parere. Asta poate si pentru ca il indragesc pe Esenin, poetul caruia i-ati dedicat acest text si care v-a inspirat. Ati realizat acea atmosfera ruseasca pe care am intalnit-o si in opera genialului poet rus. Sa nu se inteleaga de aici ca e o pastisa, nu e nicidecum asa, "Balada lui Serghei Esenin" e originala si dispune de o curgere muzicala deosebita. Superb finalul, mai ales pentru cei care cunoastem biografia lui Esenin si presupun ca multi de pe aici o stiu. Un typo in comentariul Marinei (prin continut, egal de competent ca si alta data) : corect este "o balada al carei lirism". si un alt typo in textul dumneavoastra: "se-mleteau ". Gata, nu ma mai uit ca devin carcotasa si nu prea imi sta in fire. Mai ales ca si eu fac greseli destule... Violeta

aici este o goana de suflete. destul de sus daca se ia cu sine si aerul si cerul. o impletire zbuciumata soldata cu o tacere printre spatiile ramase libere de viata. niciodata sa nu ne intoarcem de unde am plecat. azi am avut texte trecute prin tristete, draga anna.

Recunosc, uneori nu mai citesc ce scriu autorii pe care îi știu pentru ca să pot citi și ce scriu alții. Sîntem o funcție de timp cu limită fixă. Fără infinit aici. Alteori revin și citesc. Probabil e căutătorul de comori și vechituri din mine. Exploratorul. Un text fantastic tocmai pentru că în ciuda tehnicismelor precum sms și mașina de spălat, are poezie pînă la refuz. Ca o tragedie antică.

draga mea, am senzația că alunecăm iremediabil în geometrie de dragul unui nod pe carevrem cu tot dinadinsul să îl găsim în papură. Ai vrea să îți spun ”la cinci centimetri mai la dreapta de coșmar sau la nouă ani lumină mai la stînga de extaz”? hai să fim serioși. aș putea să spun că punctul are o poziție relativă. relativă la fiecare, nu? și atunci ar avea sens expresia, pentru că ar fi ”același loc” dar ar fi din perspectiva fiecăruia. apoi ar putea fi ”același loc” în funcție de locul în care ai văzut-o ultima dată, nu? deci care perspectivă o alegi? în ce privește titlul, cred că nu îți place ție ideea asta de violet, și cred că ne-am mai contrazis pentru asta odată. pentru mine violetul e ceva cianotic, ceva ca o durere în sinusuri.

ceea ce pe mine m-a dezamagit in majoritatea situatiilor cind am scris ceva ce poate fi interpretat drept "religios" de catre unii (desi eu nu mai cred de multa vreme in aceste "lagare de concentrare" ale poeziei - cum ar fi "poezie religioasa", "poezie erotica", "de dragoste" sau "poezie patriotica", etc), deci ceea ce m-a dezamagit pe mine este superficialitatea sau neatentia cu care s-a citit ce am scris.
bobadil se apropie oarecu. cel putin este evident ca a depus un efort pentru a analiza, a intelege si poate chiar a interpreta. in orice caz mi-a dat o idee cu "psalmul". nu este exclus sa ii dau curs.

Matei - nu cred că poezia este adevărată numai dacă este de un anumit fel. Toate astea sînt mode, mofturi, în ultimă instanță.
Adrian, poate ai dreptate la primele versuri. Am să mă mai gîndesc.
De ce este forțată "Liniştea zgomotului (de fond)" ? Nu este „forțată” orice metaforă sau orice sugerare prin paradox? Iar „facilitatea” este neaparat un defect? Trebuie sa scriem contorsionat, dificil? Matei mai sus susținea (apreciativ bănuiesc) că „te îndepărtezi tot mai mult de poezia aia doldora de analogii, expresii frumoase, cuvinte rare”. Deci probabil că „beauty is in the eye of the beholder”. Poate că "bucuria cuvântului nerostit" sună cam prăfuit dar se întîmplă că acolo are semnificație pentru mine. Nu e pus doar de amorul artei (cum ar spune un junimist probabil).

da, bine ca cineva a spus si ceva despre experiment. mea culpa, pe undeva. multumesc, alma

Ca idee, ca profunzime, găsesc în textele tale, Mădălina, de fiecare dată, pasaje deosebite, profunde, meditative cum ar fi aici: "Singurătatea mea este ascunsă sub o dală de piatră pe care o calc/În fiecare zi când cobor pe aleea din parc"; "Caut să fiu sfânt" şi m-aş opri aici, în vers, urmează o rimă căpuşă care strică versul, adică: "sfânt, blând"
Foarte reuşit finalul prin acel "Vai", superb inserat în corpul discursului final
"Vai mie căci mi-aș fi închinat durerea unei frunze tomnatice
Ea ar fi știut să moară iar eu aș fi știut să caut mai departe
O altă sursă domnească sfințită de doinele pe care mi le cântau
Ai mei pe vremea nefiiri" - la nefiirii este articulat i, e ca şi cum ai spune vremea omenirii.