mulțumesc și scuze pentru întârzierea răspunsului.

Am fost influiențata un pic de scrierile parintelui Nicolae Steinhardt http://www.razbointrucuvant.ro/2008/03/29/parintele-nicolae-steinhardt-d... mai vorbim

" Dar n-o să te îmbrățișez niciodată, tată. Și nu voi purta niciodată ceas. N-am nevoie." Părerea mea ar fi să nu scoți de aici referirea la ceas (dacă aceasta a fost prima). Impactul este mai mare decât la final. Deși repetarea pe mine nu m-a deranjat, cred chiar că își are rostul ei, conține ideea de bază a textului, pe care ai reușit s-o pui în valoare (așadar, nu-ți voi face pe plac, tată, pentru că întotdeauna te-a interesat mai mult cadoul pe care mi l-ai dat, decât cee ce simțeam). Textul tău m-a impresionat prin luciditate, un soi de resemnare, transmise destul de bine în cuvinte.

autocaracterizare*

Multumesc pentru ajutor. Am refacut ultima strofa.
Sunt de acord cu tine. Este o poezie pentru copii.

frumos zis, te vezi în faţa singurătăţii, eşti numai tu, reflexia a ceea contempli fără a te putea destăinui.

azi (sau poate ieri, precis de curand ) mi s-au nascut doua gemene nepoate una neagra de fum alta radea de atata culoare una peste alta oamenii se fac cu multa poezie. AG

ai făcut tu puntea între cer și pământ prin culori, destrămând cuvintele, așa cum, citez, "omul șterge urme ale tăcerii așternute pe nisip" (E. Jabes). reiau a doua strofă și am un sentiment de stranietate neliniștitoare (unheimlich; uncanny - cred că e corect în engl) dat de acea "ceață de trupuri" și îmi amintește și de cartea "Ieri dimineață luna a dispărut - scurt tratat de desvrăjire" (J. Cain și B. Anselme), din care aici aș lăsa o singură idee: fiecare a trăit, în felul său, la un moment dat în viață, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, acea stare în care lumea și-a pierdut culoarea obișnuită, mergând până la a suprima compplet tot ceea ce până atunci o făcea minunată. (Nu e citat fidel, e ideea esențială.) Poezia ta mie îmi vorbește despre această desfermecare, desvrăjire. Un sigur vers aș revedea: copii ai dimineților. Frumos "degetele tale de indiu".

Remarc metafora din finalul poemului: "apoi tăceam și despicam / buturugile anilor noștri", imagine cu adevărat necesară pentru a întregi tabloul iernii, al Crăciunului, al venindului din departele timp. Aș schimba "ciudat" cu alt epitet, mai personalizat. Un poem rotund, luminos.

Tincuța, ai pedalat pe o idee (fără a ști să mergi cu bicicleta) sub un text pe care nu l-ai înțeles.

Un poem-metaforă a răstignirii, aşa îl simt. M-a surprins acest tablou cu maci şi grâu, foarte drag mie (la care mai adaug şi albăstrele :), dar mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la aceste simboluri extraordinare...şi doar ştiam de ,,bobul de grâu care trebuie să moară ca să aducă rod"...şi ştiam şi ,,Ce dor frumos, ce rai ne leagă" de C. Ioanid.
Am citit de nenunmărate ori acest poem în zilele pascale...l-am citit şi familiei şi musafirilor :) Încă îi aud ,,agonia" şi sunetul metalic al ,,fier(ului) cenușiu ascuțit". Bine evidenţiat cenuşiul în cadrul galbenului auriu al ,,pâinii" şi al roşului. Remarc şi prezenţa vuietului trenului în contrast cu unduirea şi liniştea unui câmp cu grâu şi maci. E un poem care se adresează tututror simţurilor şi, mai ales, conştiinţei.
Mă ruşinez la gândul că, la prima citire, pe diagonală, am spus că e doar un pastel...
Felicitări şi mulţumiri!

pentru distracție dar și pentru a argumenta cele afirmate mai sus, dau un link vă rog să nu îmi luați asta în nume de rău știu că nu e bine să dăm linkuri pe siteurile concurente dar rog o excepție pentru că eu cred că dezbaterea, hai să o numesc așa de acolo deși e varză la multe capitole mă scutește de alte comentarii sau explicații și vorbește destul de răspicat, mai ales pentru alde ca Nicholas despre limitele înțelegerii umanoide.
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1733626/punctul_de_plecare

Ai atins o problemă care mie mi se pare fundamentală. La origini, logica aristotelică, prin chiar întemeietorul ei, își vedea lungul nasului. Atunci cȃnd ajungea la limita gȃndirii logice, el, Aristotel, o lua pe alte cărări. Spre „Mișcătorul Nemișcat” cum zicea chiar el. Ulterior, odatȃ cu apariția «logicii formale», ale cărei începuturi se regăsesc în Scolastica medievală, logica noastră și-a pierdut orice legătură (oricȃt de firavă) cu ontologia. Nu același lucru se întȃmplă cu Logica Budistă. Ea pleacă de la ontologic și ajunge la logic. Pentru că Sergiu AlGeorge are perfectă dreptate cȃnd spune: „Grecia, prin sistemul lui Aristotel, a început cu logica, cea mai restrictivă dintre cele trei discipline, fapt care a dominat întreaga evoluție a ideilor. Noi am descoperit deci succesiv și implicit dependent întȃi logica, apoi lingvistica și în cele din urmă semiologia” spre deosebire de contextul gȃndirii indiene care a adoptat o strategie inversă: „semiologie, lingvistică și logică. Această interrelație este critică deoarece cele trei discipline se ierarhizează pe trepte diferite de subordonare: semiologia, cea mai generală dintre ele, dă seama de lingvistică întrucȃt limbajul este doar unul dintre sistemele semiologice, iar logica este o disciplină limitată numai la anumite expresii lingvistice”.(S. AlGeorge, „Limbă și gȃndire în cultura indiană”). Dar nici AlGeorge nu merge pȃnă la capăt. Adică pȃnă la identificarea «ontologiei» care se află în spatele semiologiei și care, în Budism, este luată în considerare. Și astfel, atunci cȃnd tȃrziu, în Evul Mediu, se constituie Logica Budistă, pe filiera relevată de AlGeorge, logica păstrează această ontologie. Deci un fundament solid. Nu pot acum să intru în amănunte în legătură cu Ontologia Budistă. Pot numai să spun că ea este diferită de cea Occidentală. Și, din acest motiv, și logica corespunzătoare (care este la fel de „logică” din punct de vedere formal, utilizȃnd și ea «silogisme») diferă de cea Occidentală. Dar, spune-le astea occidentalilor europocentriști, că sar în aer. Am scris și publicat o carte „Eseu despre sursele cunoașterii în Logica Budistă”, folosind surse de primă mȃnă. Care s-a epuizat, direct din editură, înainte de a intra în librării (dar și tirajul a fost mic: 300 de exemplare luate de specialiști; și chiar unora dintre aceștia li s-a părut «esoterică»). Ȋncerc acum să adopt altă strategie. Prin eseuri scurte și scrise cȃt mai atractiv, să ajung să comunic, unui cerc cȃt mai larg de cititori, pe căi mai ocolite, ce am scris în cartea respectivă. Și, se pare că schema se-nvȃrte. Postarea pe Agonia a avut tocmai scopul unei testări de piață. Și eseurile publicate acolo, mai ales cele care urmăreau scopul desconspirat anterior, au avut și au un «rating» ce dpășește miia de accesări. Același lucru încerc să-l fac și aici. Ȋn paralel cu lucrul la o un text amplu (care, sub formă de draft, a ajuns la a nu știu cȃta versiune și care trece și prin «raționalismul» iluminist care agonizează acum în postmodernism și empirism pozitivist). Lucrare care nu știu dacă viața mea limitată, la vȃrsta care o am, îmi va permite s-o termin.

Haita de dulai aliniati. Scoate aliniati pentru ca-i o contradictie. Haita, prin definitie, este un grup neorganizat. In rest, textul pare destul de bine pronuntat.