Ioana, aferim! Ca de atatea ori am luat lama, sau cutitul, sau guma si am facut prapad! Acum ar fi nimica-nimicutza, zboara "uneori" de acolo ca frisca de pe tortul miresei... doar ca ma gandesc asa, daca las asertiunea ca "si lumina se sinucide" asta are un aspect asa, regretabil de generalitate, don't U think? Iar mie imi place sa particularizez (atat cat pot) asa ca... nu stiu ce sa fac! Poate ar trebui sa mai pun mana pe Pavese si sa mai aprofundez treaba asta cu suicidul cum vine (Doamne fereste! :-) Multumesc de apreciere, Bobadil.

Nu-nțeleg de ce folosești o sintaxă atât de arhaică și obscurizezi textul. A trebuit să scot înțelesul cu greu, să fac ordine prin harababura de substantive în genitiv și inversiuni, doamne ce limbă-ncurcată și lungită! Deci: Pereții ceței adăpostesc ( fără aburi, se-nțelege) heralzi purtați pe mâna-nmănușată(oricum sună rău și-n inversiune) de prinții casei de Suabia urmașii lui Charlemagne roi. Nu e mai simplu? Mai lucrează acum la text.

pentru mine poezia incepe de la „corpurile voastre sunt acoperite
de pânze negre” ce-i mai sus e ok, nu-mi spune foarte multe, banuiesc ca s-a vrut a fi un preludiu, o introducere. Ai grija la timpuri, ca de ex aici ”el ne-ar fi așteptat în fiecare zi când ajungem acasă” - cand am fi ajuns acasa; s-ar putea sa fi optat pentru ruptura asta, dar este putin disonant, zic eu. :)

Da. Era punctul vulnerabil drept acolo... dar cum să-i zici în alt fel acestei ființe a cărei cochilie și-a câștigat numele de casă? Melc cu casă, nu?
Mesajul textului este susținut de melcul cu tot cu casa lui... fie că era desenat, fie că era real, venit în vizită :) Iată de ce „compromisul”, de dragul imaginii, al mesajului.
Vă mulțumesc pentru opinii. Înțeleg că de fiecare dată se poate și mai bine. Mă voi strădui.

1.
"- Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?"
Absolut, da, din punctul meu de vedere, fireşte. Trebuie să-mi placă, să mă satisfacă, altfel cum?! Mai întâi te gândeşti la tine (aici nu e chestiune de egoism, nu e loc de egoism, nici nu încape vorbă de aşa ceva, e chestiune de sinceritate faţă de tine, faţă de persoana ta, este o împăcare cu sinele. Când scrii nu o faci pentru Adrian, Virgil, Raluca, etc. O faci pentru tine, apoi pentru ceilalţi. Când scriu,personal, sunt o avalanşă de bucurie, îi spuneam cuiva, simt aşa cum îmi trece un tren dintr-o ureche într-alta prin cap, e ca un sunet, mut, orb, inexplicabil eşti catapultat într-o altă dimensiune, şi evident, atunci, nu-ţi pasă de ce o să zică cutărică sau cutărica, practic nu ai timp de gândire, este ca în război, porneşti la drum şi nu ai certitudinea că te vei mai întoarce, practic, nu ştii. De ce te satisface poezia în momentul în care o scrii, este simplul fapt că te eliberezi de tine prin tine şi eşti foarte aproape de ţărmurile albe, este o transă, dacă vreţi a meditaţiei spre absolut. Eu am trăit de foarte multe ori fericirea asta (şi nu sunt nebună sau cine ştie, mă rog). E greu de explicat pentru că fiecare se poartă pe sine în spinare, deci nu pot vorbi decât despre mine (a nu se confunda cu narcisismul)pentru că pe voi nu vă trăiesc şi nici nu v-am trăit vreodată, deşi studii arată că îţi poţi transfera gândurile în mintea celuilalt şi la aspectul ăsta a meditat foarte mult Mircea Eliade şi mulţi alţii. Când l-am dat exemplu pe George Stanca, şi nu întâmplător, am vrut să arăt că pe dumnealui îl satisface poezia erosului (nu la modul vulgar - prin urmare un punct de vedere venind şi de acolo, nefiind motiv general de poezie. Acel om prin asta se regăseşte. Eu aşa am înţeles întrebarea şi nu mai revin în sensul ăsta.
Nu pot să mint cititorul dar nici să-i impun poeziile mele, nu pot şi repet, nici nu îmi propun. Ele pot fi slabe sau bune, în funcţie de receptor. Evident, nu poţi lua în braţe expresii gen: băi, nu înţelege ăsta/asta despre ce am vrut eu să transmit aici, nu. Nici eu nu sunt de-acord cu astfel de afirmaţii. Sau că apar acele poezii impuse, cu tematică, sunt de-acord cu ele, reprezintă un exerciţiu pentru autor, dar pentru mine poezia este sufletul care-ţi iese prin urechi,prin trup, practic nu mai auzi, la mine este transă,foarte rar lucrată la milimetru pe ea. La mine iese sau nu iese. Şi repet starea de bucurie foarte mare, de satisfacţie când o văd şi o recitesc. Uneori mă întreb dacă este a mea. Mi se întâmplă să mă emoţionez după recitiri şi recitiri la poeziile mele, şi le iubesc şi le apăr sub toate formele posibile. Dacă aş scrie pentru ceilalţi nu aş mai scrie deloc. Zicea Adrian că se simte mai frumos şi mai înţelept. Absolut, da, aşa te simţi. Nu pot să stau să scriu o poezie într-o săptămână, cum s-ar zice "să se mai aşeze". Ce să se mai aşeze, oameni buni, ce? Poezia nu e roman. Bun, o las o săptămână şi pe urmă mai văd. Aceea este o poezie falsă din start, căutată pentru a intra, cumva, forţat în graţiile cititorului. S-ar putea ca cititorul să fie dus de nas la început dar în timp vei pierde acel cititor pentru că omul are nevoie de bucurie declanşată vie, ceva să-i dea respiraţiei o greutate plăcută, oximoronic vorbind.
Pentru mine este o necesitate, o satisfacţie,o împlinire a spiritului, o contopire cu cerul şi o putere prin care mă ajut să reuşesc prin mine mai multe în spaţiul terestru cu tot ce implică el (altfel devii monoton cu tine însuţi, mereu nemulţumit) Eu nu spun că am reuşit o împăcare totală cu mine dar prin poezie, atât cât durează transa mea, mă simt împlinită şi mai bună şi de aceea scriu.

Revin şi pentru celelalte aspecte propuse de Virgil spre discuţie şi dialog în limita timpului pe care-l gestionez acum. Am scris direct aici,prin urmare, să mă scuzaţi de eventuale greşeli.

da Crin, un mic dar de Crăciun, un fel de fotografie în grup. Imaginează-ţi o fotografie clară, aşa cum ai făcut tu, sus pe munţi, cu toţi autorii de pe Hermeneia. Dac-am aveam una, eu m-aş uita atent la fiecare în parte şi m-aş gândi zâmbind: asta e Roxana, ăsta e Vald Turbure... Ar fi frumos! Mulţumesc pentru peniţă, zic aşa: dacă s-au acordat peniţe pentru diverse proiecte, de ce nu şi pentru proiectul acesta?

Multumesc Matei.

o adevarata fabula :) in care cei mai dragi mi-s puricii :)) ca mâtzele nu-mi plac neam :-s oricum, le-ai caracterizat bine ;) smecherele. sunt cam profitoare si nerecunoscatoare mâtzele. iar alea de la oras, pisicile, nici nu pot prinde un soarece :)) noroc, voinice!

la contemplație nu am leac. sunt prea umil să întrerup acest moment de suflet...:)

text alert, poate prea alert - de data asta parca ar fi prins bine un popas mai lung asupra caracterelor, cat sa ne tragem sufleul in iuresul naratiunii. Dar nu pot sa nu remarc savuroasa rasucire din condei a finalului. Ca de obicei, mi-a facut placere sa va citesc.

Ca să lămurim treaba și mirările: nu vă șterge nimeni comentariile, probabil ați uitat să apăsați pe ”salvează”, după ”previzualizare”. E simplu.

Vă mulţumesc, domnule Călin, pentru lectură, comentariul succint, dar aplicat, pentru aprecieri şi pentru vibraţie. Toate bune!

Cred ca tine de ceva din mine faptul ca nu imi doresc decat sa sugerez, mai mult ca sigur as fi devenit mult descriptiva daca indicam exact acea atmosfera, asa am lasat totul la nivelul senzorialului. Voi incerca sa inalt si prima parte, dar in perioada urmatoare, acum e totul prea proaspat. Multumesc :)

Exact, Sapphire, Bianca.

bastarzii sunt copiii perfecti pentru parintii rasi. iti dai seama ce tare ar fi sa nu fii niciodata chemat la sedintele cu parintii, dar tu sa te poti strecura in clasa, in timpul sedintei, fara niciun fosnet dezagreabil, cu o atingere catifelata, n'avede n'aude?! super

imi plac 1&2. restul e balast.
fireste, parerea mea