Apocalipsa lui Cozan și crezoteca lui Gorun Mă lasă, nu știu cum, ...salcîm. Mai bine-ntind pe caldarîm Harta Păstorului cel Bun. Că nu știu dacă-n blidul lor O fi vreun dram de adevăr! Și dac-o fi, să mușc din măr, Eu n-am s-o fac, fîrtaților.

Aranca, pentru cultura generală dar și pentru hobby-ul pe care-l regăsesc în cercul "obsesiilor personale" ai toată prețuirea mea. Tinicuta, posibil să ai dreptate în ce privește versurile ce cuprind esența. Mulțumesc de oprire și mă bucur că ți-a plăcut.

după cum știți, Cavalerul Tristei Figuri e grav bolnav. „stare severă de dor, literalmente letală”. :)
așa că mi-a spus să continuăm discuția fără el.

nu am reusit sa ajung la sensul poemului, dar m-a impresionat imaginea creata de ultimele versuri

Alina, multumesc pentru apreciere. A spune ca o consider subiectiva suna evident cu doua intelesuri si nici nu poate fi altfel. Da, si eu m-am gindit la asta dar va trebui sa lucrez cu mai multa atentie. As face o mare greseala daca nu as recunoaste ca sint printre textele la care lucrez cu cea mai mare placere.

eu așa le-aș numi. sigur, ideal ar fi să trăiești în pace cu ele. pe mine mă obsedează chestii de genul: ieri, la ora aceasta eram la sute de km de locul în care mă aflu acum.
timul e completat de spațiu. iar asta se desprinde și din textul de mai sus, un spațiu ca un pretext al ieșirii din timp preț de o răsuflare. un oarecare element de stranietate vine să completeze un tablou pe care, pentru o clipă, mi s-a părut că l-am mai văzut. la mine în amintire.
p.s. felicitări și pentru comm. l-am luat ca pe o parte din text.

Domnule Tiberiu, pe nu mă afectează faptul că sunteți "novice"...asta e doar o clasificare fără nicio relevanță. Și nu intenționasem să fiu ironică, dar accept că modul ăsta de comunicare poate deforma multe. Da, aveți dreptate, vorbeam despre lucruri diferite: dvs despre realizările științei, eu, despre o zestre de altă factură. nu mă supăr decât foarte rar, fulgi n-am (gâștele sunt scumpe!...), smoala o păstrez pentru baia de frumusețe, afară nu va pot da, fiindcă și eu sunt musafir (și nici motive n-aș avea să o fac)...deci, ce ne rămâne ? propun să așteptăm eseul domnului Gorun.

via în butuci, butucul viei, e cam facil aici. e ca şi cum spuneam şi eu recent "viaţa merge îndărăt ca racul". pleonasm, deci, cred. fără mişto. la o atentă recitire a început să-mi placă.

virgil, corect se zice: întreţii, sau înteţeşti (şicanele).

Un experiment interesant, alunecînd printre limite, fără să le desfidă totuși provocator.
Nu e o lectură plăcută, dar merită parcursă de mai multe ori, eu am citit-o de două ori. Prima oară am detestat-o a doua oară m-a pus pe gânduri...
În general cred că Adrian abuzează de răbdarea cititorului, ăsta este felul său de a scrie, la fel și în poezie, un fel de citiți-mă cu răbdare ca să vedeți dacă mă meritați! Adrian este un autor orgolios, însă uneori merită să îi acorzi creditul vârstei în favoarea talentului și să îi dorești să ajungă la înțelepciune, cândva.
Eu îl citesc cu interes ca pe un autor într-o transformare.
Însă textul acesta însă îl evidențiez pentru că vorbește răspicat, în ciuda unor erori strecurate pe ici, pe colo.
Andu

apreciez gestul. este al unui om cu demnitate!

cosmacpan, gestul tau de a-mi ura in versuri e laudabil. mi-a placut. sixtus, va astept cu drag. si sper ca la anul sa ne revedem si la lansarea unui volum de poezie increderea dvs ma onoreaza solomon, ma bucur sa te revad. sa ne punem asadar, ochelarii de soare, umbreluta, cocktail-ul si sa privim ceasul cu numaratoarea inversa. astept sa ne vedem cu bine sancho panza, pun deoparte, sigur. apoi va fi randul tau sa mi dai autograf:) batori, ai fost una din putinele persoane care m-au sustinut cat timp am scris ac carte. multumesc frumos, doamna lentib, sa ne citim cu bine. si sa ne bucuram multumesc din inima

e ceva temere pe acolo...

Dumnezeu este cel mai greu de înţeles... uneori.

în ultima vreme, cauţi tu însuţi sensuri, ori mi se pare mie?!

e ok prima obsevație. s-a rezolvat!
cu a doua: eu cred că literatura este plină de generalizări, uneori îmi pare rău că doi oameni
poartă același nume. în fond, unicatul, originalul este căutat. iar specificând apropii cititorul de tine.

mulțumesc!

Pe Dorin Cozan, în primul rând, l-aș invita aici, la o masă rotundă, că e filozof. Cristi, sincer, după cum am cules, la-ntâmplare cuvântul "platonician"din primul rând al textului, mă pregătisem: cu eseul ăsta listat, cu dicționarul de filozofie, cu o porție dublă de cafea foarte amară și cu mutra serioasă. Numai că această compoziție destul de ciudată pentru un eseu m-a făcut să râd cum n-a, mai râs de mult. Ai făcut niște treceri bruște, niște rupturi în registrul stilistic formidabile. Treci imediat de la o idee filozofică la cea mai banală expresie urbană, încă din primul paragraf, sau prima secvență, de la "preexistența valorii", la „vai, dragă, dar nu te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”, la cea mai simplă argumentare, apoi schimbi din nou registrul spre înalt : te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”. "Acest sentiment al unui déja vu inevitabil dă valorii un ce iremediabil desuet." Postmodernă este tehnica de compoziție în secvențe decupate într-un colaj unde fragmentele își găsesc un liant mai târziu în mintea cititorului (care săracul nici nu știe ce-l așteaptă), de aceea îți voi scrie și eu comentariul meu pe secvențe, sper, corespunzătoare. Încerci o definire filozofică a lui "re", (ceea ce mă duce imediat la "apriori"), o "ființare anterioară" pe care o argumentezi atât de popular cu vecinii de apartament și inevitabila remarcă a permanenței, pe care deja am mai citat-o. Dezvăluirea valorii spui că e condiționată de ceva, de o faptă bună(?!) și citezi din "Harap Alb" replica Sfintei Duminici care te trage de mânecă numai să vezi. Din nou distanța între tema dezbătută și nivelul de argumentare m-a bulversat, ca să râd în hohote la ultimul enunț (dar mai e până acolo). Ei, valoarea asta nu e recunoscută de oricine, doar de cei pregătiți pofesional, de criticii literari. Cinismul cu care descoperi greșelile criticilor ar trebui să-l argumentezi, nu mi-a plăcut niciodată stilul colocvial, atât de nivelator, iată : "Dar fiecare dintre noi știe o întreagă antologie de cazuri în care iluștri critici s-au înșelat profund. Capodopere atestare de timp (singura apreciere infailibilă, se spune, eu am dubii) fost-au, la vremea lor dezaprobate de critici cărora nu cultura sau priceperea li se puteau reproșa, nici măcar buna intenție." Sigur, aduci și citate biblice, pentru vremea când organul receptor era inima! După exemplul eminescian, acorzi mai multă credibilitate lumii vechi "când opera se construia după rețetare indiscutabile". Vrei să spui clasice.( Pentru că și astăzi sunt rețetare după care se fac romane valoroase,) Iar azi, opera devine ca orice obiect al vieții noastre, consumistă, aproape de unică folosință. Cred că e normal ca idee să se-ntâmple așa, opera reprezintă lumea contemporană artistului. E destul de generoasă tema asta, am putea discuta mult și bine, sau să scriem un alt eseu. " Când totul are valoare, de fapt nimic nu mai are valoare. "- Remarca asta îmi amintește de Paul Valery, care se întreba unde va mai fi valoare când toți, sau dacă toți oamenii s-ar apuca de scris. Eu cred că tocmai asta începe să se-ntâmple. Și pentru că am început cu acest element hilar de compoziție, iată și finalul cinic descendent, de recunoașterea valorii de la idee, la replica urbană:" Pur și simplu nu mai are nevoie de ea. Iar, dacă totuși o recunoaște, îi poate spune cel mult: babo, nu mai umbla brambura că te caută moartea pe-acasă!"