salutari din Venetia!

ultima strofa mi-a atras atentia, ramane in meditativ. restul poemului cred ca este prea explicit. autorul trece peste etapa de simplificare, peste distilarea ideilor. george.. despre inpenitare cred ca se poate numi exagerata insa fi bun si sari peste ea, e un lucru firesc, si sper ca n-ai veit aici cu sacul ca la pomul laudat:)))) e un poem firesc iar autorul stie dar ii place sa fie gadilat, eu una mi-as scoate penitele :))))

Sase sase poata-n casa... set, sau sept? Nu, venă cavă, care sunt de fapt chiar două, superioară și inferioară, fără concave. Rar comentez poezie pentru ca sunt mai mereu depașită. Cum sunt și acum. Poeziile le simt, dar rar reușesc să bucățesc complet o poezie și să-i mișun logică prin sensuri. Poezia ta însă are puterii ciudate, prin inducerea de senzații, colaje pure, neintegrate, netrecute prin filtre raționale. Nu stau stralucit cu empatia, însă citind poemele tale rămân fără puncte frigide. Asta am pațit mai ales cititind "Cutremur", unde ai reușit un șaizecisinouăartist, între intelectualizarea sexului și sexualizarea intelectului. Dar asta ar fi trebuit să o spun acolo. Aici, vorbești despre creație în iubire, în cea feminină, o iubire tăcută și volatilă, ce se mulează pe porii bărbatului și îl transformă. Ne creeam iubiții din noi înșine, le dăm sânge, le facem costume, le luam măsuri, îi învătăm să zboare, îi învățăm legile iubirii, cine când se cuibărește în cine, cine cui aparține, fără cuvinte. "iubitul meu habar nu ma are ca ma vrea ca ma asteapta ca se gandeste la mine ca ce sa mai zic mai iubitule pai unde ai mai vazut tu sa vina fata si sa zica hai sa-mi cumperi camasa" Aceasta e cheia misterului. Iar dacă am trecut pe lângă subiect, te rog, luminează-mă. :-)

silv, mulțam fain! am modificat, ce zici?:) amical, yester

”România lui virgil t”, chiar dacă între timp bobadil și-a schimbat subtitlul, tinde să devină brand cu licență hermenetică, despre o dispută/ polemică/ duel de note între doi autori care-și scrâșnesc dinții de la distanță unul la altul. Începe să devină savuros atât pentru cei de la fileu, cât și pentru băieții de mingi. Serviciile sunt rapide, mingile tăiate din scurt și rachetele de firmă.

Ambii jucători spun că reprezintă România.

În pauzele dintre ghemuri, tribunele fac valuri.

îmi pare bine, mulțumesc.

Eu mă gândesc că, în mod paradoxal, altceva i-a sugerat lui Adrian ideea de fluture: femeile acestea (al căror chip nu se vede, chiar dacă cititorul ar ridica eventual capul, chipul lor tot nu s-ar vedea) sunt "în aer". Habar nu am cum a reușit să facă această fotografie, pentru că mușchii lor par perfect relaxați, bănuiesc eu că e un trucaj aici. Dar, într-un fel, sugerează un fel de dans, de zbor, dacă vreți, macabru (ele doar țin în mâini coarda, nu?!). Poate că eu aș fi marșat, dacă aș fi putut (repet, și n-am de ce să ma scund, poza nu-mi "place" deloc) face asta, mai mult pe aspectele ironice/decadente ale mesajului pozei. Așa, îmi pare că tu parcă ai vrut să "reabilitezi" cumva dezordinea aceasta a lumii, poate tocmai de aici impresia că poza nu are legătură. Alma, poate că poza în sine are mai multă legătură cu arta fotografică decât cu literatura, sau poate chiar cu ideea de experiment. Mă gândesc însă ce și cum și cât ar trebui interzis. Și cum le-am defini? Cu cât interzici mai mult (că tot vorbeam mai devreme), cu atât riști să ai un număr sporit de încălcări. Cred că este o discuție aici, și e bine să fie purtată. Poate nu neaparat în subsolul acestui text. Ce sunt de acord este că și mie îmi vine pur și simplu greu să mă uit la poza aceasta. Dar nu sunt sigură că eu sunt etalon și nici că pot scoate o definiție din asta. Și cu atât mai puțin că ar fi una justificată.

ovYus, mucho gusto, amigo, no lo entiendo, pero estoy bien en mi incapacidad. asta la vista, bebeto!

Adrian, da, prima variantă este cea care dă suflu atmosferei poetice. În prima variantă textul e viu. Adevărat şi ce se spune despre Eminescu. Dinamica discursului poetic, aşezarea scrisului în pagină, gândit şi răzgândit, formularea frazelor în poem şi tehnica exagerată pe text, dacă nu vin din suflu viu, vor duce spre pierzanie mesajul poetic. Cred cu tărie că factorul principal, esenţial, acel sine qua non al poeziei este şi va rămâne spiritul revelator, acel dat al poetului. Transa poetului înseamnă orbirea lui pe o perioadă nedeterminată, înseamnă actul său creator care atinge cota cea mai înaltă - valoarea sa poetică, atunci când se termină o piesă de teatru, când sala se ridică în picioare, evident, aplaudă, iar actorul, ieşit din transă, îşi aduce copilul pe lume.

Cu versuri ca acestea, memoria lui Eminescu e mai degrabă terfelită decât onorată.

Younger Sister, mulțumim, și eu, și June, pentru interpretare și urări. Desigur că ceaiul de salvie nu e întâmplător ales aici. Mai e ceva de lucrat pe text, precum și la partea vizuală.

Pe Dorin Cozan, în primul rând, l-aș invita aici, la o masă rotundă, că e filozof. Cristi, sincer, după cum am cules, la-ntâmplare cuvântul "platonician"din primul rând al textului, mă pregătisem: cu eseul ăsta listat, cu dicționarul de filozofie, cu o porție dublă de cafea foarte amară și cu mutra serioasă. Numai că această compoziție destul de ciudată pentru un eseu m-a făcut să râd cum n-a, mai râs de mult. Ai făcut niște treceri bruște, niște rupturi în registrul stilistic formidabile. Treci imediat de la o idee filozofică la cea mai banală expresie urbană, încă din primul paragraf, sau prima secvență, de la "preexistența valorii", la „vai, dragă, dar nu te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”, la cea mai simplă argumentare, apoi schimbi din nou registrul spre înalt : te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”. "Acest sentiment al unui déja vu inevitabil dă valorii un ce iremediabil desuet." Postmodernă este tehnica de compoziție în secvențe decupate într-un colaj unde fragmentele își găsesc un liant mai târziu în mintea cititorului (care săracul nici nu știe ce-l așteaptă), de aceea îți voi scrie și eu comentariul meu pe secvențe, sper, corespunzătoare. Încerci o definire filozofică a lui "re", (ceea ce mă duce imediat la "apriori"), o "ființare anterioară" pe care o argumentezi atât de popular cu vecinii de apartament și inevitabila remarcă a permanenței, pe care deja am mai citat-o. Dezvăluirea valorii spui că e condiționată de ceva, de o faptă bună(?!) și citezi din "Harap Alb" replica Sfintei Duminici care te trage de mânecă numai să vezi. Din nou distanța între tema dezbătută și nivelul de argumentare m-a bulversat, ca să râd în hohote la ultimul enunț (dar mai e până acolo). Ei, valoarea asta nu e recunoscută de oricine, doar de cei pregătiți pofesional, de criticii literari. Cinismul cu care descoperi greșelile criticilor ar trebui să-l argumentezi, nu mi-a plăcut niciodată stilul colocvial, atât de nivelator, iată : "Dar fiecare dintre noi știe o întreagă antologie de cazuri în care iluștri critici s-au înșelat profund. Capodopere atestare de timp (singura apreciere infailibilă, se spune, eu am dubii) fost-au, la vremea lor dezaprobate de critici cărora nu cultura sau priceperea li se puteau reproșa, nici măcar buna intenție." Sigur, aduci și citate biblice, pentru vremea când organul receptor era inima! După exemplul eminescian, acorzi mai multă credibilitate lumii vechi "când opera se construia după rețetare indiscutabile". Vrei să spui clasice.( Pentru că și astăzi sunt rețetare după care se fac romane valoroase,) Iar azi, opera devine ca orice obiect al vieții noastre, consumistă, aproape de unică folosință. Cred că e normal ca idee să se-ntâmple așa, opera reprezintă lumea contemporană artistului. E destul de generoasă tema asta, am putea discuta mult și bine, sau să scriem un alt eseu. " Când totul are valoare, de fapt nimic nu mai are valoare. "- Remarca asta îmi amintește de Paul Valery, care se întreba unde va mai fi valoare când toți, sau dacă toți oamenii s-ar apuca de scris. Eu cred că tocmai asta începe să se-ntâmple. Și pentru că am început cu acest element hilar de compoziție, iată și finalul cinic descendent, de recunoașterea valorii de la idee, la replica urbană:" Pur și simplu nu mai are nevoie de ea. Iar, dacă totuși o recunoaște, îi poate spune cel mult: babo, nu mai umbla brambura că te caută moartea pe-acasă!"

cred ca-i tare incomod sa stai "înţepenit în mitologi"...mai ales ca-s decedati(e) de secole...

"noblesse oblige", da' nici chiar asa!

nu valoarea literara este aici de apreciat, ci sentimentul puternic ce il traieste autorul experimentand. citind cu placere.