mi-a facut mare placere sa va citesc textele. si ce m-a amuzat foarte tare textul scris de aalizeei, care pe langa faptul ca este excelent, vorbeste despre "feng-shui" cu lucerna. pana sa plec in vacanta, mai scrisesem o parodie a parodiei... in care exista evident feng shui cu lucerna. motiv pentru care inlin sa cred ca textul propus de andu contine fie mesaje subliminale, fie e pur si simplu un text feng shui in toata puterea cuvantului. P.S. - consider acest concurs o pacaleala a pacalelilor pentru ca nu poti parodia in adevaratul sens al cuvantului poezia propusa de andu, e ca si cum ai spune "Ia stramba si tu strambatura asta ca sa fie stramba." text nb. 2 (eu nu stiu sa scriu poezii) El, evident, nu avusese niciodata doua maini stangi. Doar ca asa ii spusese bunica, cand avea vreo 5 ani si reusise sa sparga pana pe la orele 11 ale diminetii vreo trei cani si doua farfurii. - Aoleo maica, fir-ai al boalii, tu ai doua maini stangi mai copile si nici macar branza buna in burduf de caine nu esti! El retinuse repede ideea si inclina sa-i dea dreptate femeii cu basma rosie si pielea mototolita. Ani in sir se uitase fix la mainile lui “bune de dat la caini” (dupa spusele aceleiasi bunici) si cum activitatea asta ii lua prea multa vreme, nu se dusese nici la scoli, nu plecase nici la oras cu ai lui. Orasul era prea mare, el prea mic si stang. El ramasese in sat sa stranga lucerna. O aduna cu greu, se opintea de te miri ce - ciuciure in gauri, cozi de guster sinucigas pe jumatate, propriile ganduri - dar pana la urma tot facea de doi saci. Cand treaba era gata, se apuca sa care sacii. Ajungea inevitabil acasa, schimbat ce-i drept, si se oprea pe sant. Bine-nteles, de cand plecase, murisera cateva babe, fetele cu care jucase “Tara-tara vrem ostasi” se luasera si aveau deja vreo doi plozi, cateva kile bune in plus si par des pe picioarele, picioarele alea pe care nu reusise sa le descrida el niciodata cu menghina gandului; mai aparuse, desigur un alt primar care nu, nu mai vroia “bunastare si pace” pentru ai din comuna, ci “pace si bunastare” (concepte diferite si totusi atat de asemanatoare, mai- mai c-ai zice doi siamezi incurcati in burta mamei) si… si nu va mai spun ca si asa nu ma urmariti cu atentia cuvenita, las’ ca stiu eu. El nu dispera, el, isi aprindea o mahoarca si se uita la cerul cu doi sori ca doua maini stangi. Si totusi, desi viata lui parea anapoda si caile-i erau incalcite mai ceva ca picioarele unui fachir, o muiere din sat, cu tate in vant si parul prins stans in conci, a reusit sa o infiga cu mainile ei zdravene pe fagas, cat ai zice “Ce ma nu vrei sa ma iei cu acte la primarie, fir-ai al dracu’ de prapadit!” S-au luat de luat, au fost si la biserica din sat, au trecut si pe la primarie si din momentul in care vorbele potrivite au fost rostite, lumea lui si-a pierdut stangacia, si a crescut ca un bloc de BCA sub soarele comunismului. Anii au trecut si ei, asa ca rapidul prin halta, cu cei doi, decorand feng-shui casele din sat cu lucerna. La scimb primeau mahoarce, si curci cu un picior si niscaiva cartoafe. Din cand in cand, stand pe prispa, cocotat pe un sac de lucerna, cu ochii la copii lui bucalati care bricolau cu viteze supersonice, de parca ar fi avut doua maini drepte, omul nostru parca uita de stangacia lui, uita parca si de el pe launtru, uita ca exista viata numarata in ani si zile, ca exista o lume dincolo de lanurile cu lucerna in care nevasta-sa isi ingropa bratele vanjoase.

Se pare că este un club privind păpușile cărora unii "Le scot ochii cu o șurubelniță de jucărie" ...

din cumpatarea ta proverbiala raspunzand la ceva retoric, e un parfum :)

Am citit poemul la câteva ore după ce îl citisem pe al lui Leonard și mi s-a părut o „replică” poetică foarte, foarte reușită. Și ce este cel mai important, este că poemul e valoros prin el însuși transmițând foarte bine mesajul, adică nu e neapărat nevoie de a citi poemul lui Leonard pentru a-l înțelege.
Părerea mea e că e un poem care te reprezintă. E o țesătură fină de spiritualitate, filozofie și poezie.

La final nu spun decât:
„dar, uite, ești viu zilele acestea
și copacii în floare sunt plini de albine
și soarele îți va mângâia astăzi copiii”.

frumoasă pastișă, elegantă estetic! deci kitch! săriți, asta contează:)! cu sympatheia, yester p.s. cât mai de sus!:)

... nici nu vă dați seama ce mult mă bucură pe mine faptul că vă angajați ăn discuție, polemică sau cum vreți să o numiți. eu o numesc benefică. chiar daca prin diferite colțuri poate nu e neaparat extrem de corectă și nici foarte amabilă cu persoana mea. dar, cum zice Scriptura, nu e asa domnule Sandu, "din bataia laptelui iese smîntîna”. din conflictul de idei iese valoarea. am mai spus și mă voi repeta (oricît de pașoptist ar suna expresia asta), pe mine mă bucură cînd oamenii publică texte din ce în ce mai bune și care împing granițele inovației la maxim, mă bucură cînd se comentează, se critică și se polemizează abitir, și mă bucură să văd că Hermeneia nu este o mahala a mediocritații în care doar se urmaresc succese virtuale de minut (ca prin alte părți) ci mai degrabă te poți aștepta la o tensiune a pretențiilor. este evident că nu e posibil să ai calitate extraordinară tot timpul și la fiecare dar procesul este întotdeauna mai important decît produsul. în timp, daca vom promova exigența cu noi înșine și cu alții, rezultatele nu au cum să nu apară. este în natura lucrurilor ca dacă te straduiești, cu mijloace reduse și in atmosfera critică, să se întîmple poezie, literatură. domnule Sandu, eu nu am pus decît o întrebare. nu a fost un reproș, așa cum prost sesiza Andu. oare cînd se vor vindeca românii de suspiciune...

Ce buna idee are textul acesta, ca in norii cand se duc, unde se duc? Si ce fac acolo? asta e ideea. Raspunsul e ca asteapta sa le vina randul. Chiar daca e putin anacronic, acest text ramane un frumos poem care emotioneaza sufletul, intr-o seara ploioasa de vara.

nu! trebuie continuat. nu imi place cum se termina. era asa de interesant, de nou, de bine scris, gestionat, manevrat.
pur sentimental vreau happy and.
iar ca mesaj nu il vreau pe acesta: un sacrificiu de prea multa placere si lacomie, care intamplator aduce un ceva pentru altii. adica cum sa iti bei tot timpul a fi-ului in zadar, fara sa construiesti, uite asa. incepi universul la dublat, il termini, el zice multumesc frumos ai fost o privire curata, politicoasa , neinteresata.
bine. cum doriti.
e un text super deosebit, genul de pus intr-o colectie colectiva si internationala de proza scurta.

evident raspunsul nu poate fi decit la tine cel ce citesti

China e intradevar un stat foarte mare si cel mai populat in comparatie cu altele,cum si dragostea in comparatie cu alte sentimente este mult peste capacitatea omului de a puea fi explicata sau descrie. :) Frumos text Catalina.

Din punct de vedere jurnalistic, un text excelent. Bazat pe reala cunoaştere a faptelor, pe o radicalitate care face onoare a opiniilor, ca şi pe capacitatea de a sesiza, maliţios, comportamentele aberante. Fără a mai vorbi de comportamentul guvernanţilor, despre care a început să ne cuprindă şi sila să mai zicem ceva.
Dincolo de text, rămâne, însă, drama oamenilor.
În iulie 1975, oraşul Găeşti, în care locuiesc, a fost inundat. Două pârâiaşe anemice înnebuniseră. Îmi aduc bine aminte, pentru că ziua în care au venit apele a fost prima în care aveam voie să conduc maşina pe care mi-o cumpărasem cu câtva timp în urmă. Alergam dintr-o parte în alta a oraşului şi am ales un loc bun, mai înalt (erau maşini puţine pe vremea aia), în faţa Întreprinderii de Frigidere, lăsând-o acolo. În oraş, cartierele de case au fost inundate, în unele zone apa a avut şi doi metri. Am găzduit, în apartamentul meu, o familie de prieteni a căror casă fusese inundată. În zonă se construieşte solid, n-au fost dărâmate clădiri. Dar autorităţile au luat măsuri şi au realizat, în anii care au urmat, o amenajare hodrotehnică în amonte de Găeşti, datorită căreia, iată, timp de 35 de ani, oraşul (care mai fusese afectat şi altădată, în special în 1940, când au fost inundaţii catastrofale, de care-şi amintesc toţi bătrânii din zona cuprinsă între Potop -râul care trece pe la marginea Găeştiului -, Argeş şi Neajlov, pentru că atunci aceste râuri s-au unit). Asemenea inundaţii nu mai sunt posibile acum, datorită existenţei barajului de la Vidraru, care reglează apele Argeşului.
Revin şi subliniez o problemă sugerată şi în articol. Comuniştii, cum erau ei - şi ştim cum erau -, au făcut ceva ca un oraş să nu mai fie inundat. Şi nici n-a mai fost. Guvernanţii de azi se plimbă în bena excavatoarelor, pozează fotografilor şi fac frumos în faţa camerelor de luat vederi, iar după ce trec inundaţiile se ocupă de ale lor. Asta se întâmplă din pricină că alde Boc şi alde Băsescu sunt tot nişte nenorociţi de comunişti, doar că dintre cei din linia a treia sau a patra, adică nişte mediocri care s-au pomenit cu România pe mână. Şi, în lipsa altuia, primul lor gând a fost cum s-o fure.

Textul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.

Doresc să adaug şi eu câteva cuvinte aici, deşi nu mă consider întrutotul poet. Mi-a plăcut comentariul adăugat de Maria-Doina, reliefează o parte din gândurile mele şi exprimă anumite adevăruri atemporale cred eu.
Cred că poezia nu moare niciodată, simplu spus. Oricâte schimbări sau cataclisme ar exista în societate.
Atât îmi permite să spun experienţa mea de viaţă. Mă consider în glumă un fel de Rousseau Vameşul în poezie, fără pretenţia de a atinge măiestria acelui artist, care a creat o artă naivă de succes (nu în timpul vieţii), deşi a început să picteze doar la 41 de ani. Dar se spune că vârful creativităţii artistice e la o vârstă mai înaintată pentru bărbaţi, poate e doar o prejudecată. Nu vreau însă să vorbesc despre mine, ci despre experienţa mea în ce priveşte poezia ca fenomen cultural sau receptarea acesteia.
Mereu vor exista tineri care vor deschide cărţi de poezie găsite întâmplător în drumul vieţii lor, fiindcă poezia, spre deosebire de proză, permite o mai mare deschidere emoţională, o proiecţie a sensibilităţii cititorului în cuvântul scris. E ca un tablou fără ramă, consider că permite mai multă interacţiune expeditor-receptor. Deschide mai multe drumuri, creează sensuri divergente. Şi din călătoria acestor tineri printre cuvinte vor rezulta mereu noi descoperiri, terenuri pe care vor le vor stăpâni sau lucra şi alţii.
Pentru mine proza este ca apa râului schimbătoare, în timp ce poezia este o pietricică colţuroasă şi rezistentă pe care o găseşti pe rafturi şi după secole. Nu va muri.

Ai nişte expresii... să le spunem "nefericite":

"emana cuvintele" - cam afectat.

" apa de ploaie torenţială"- serios?! fără comentarii.

" ouă de înţelepciune" - mi se pare o găselniţă şi nimic mai mult, fie acele ouă trase cu grebla au ba.

"oare adevărul este o specie ireconciliabilă
cu dialogul" - retorism pur. Altfel, "ireconciliabil" înseamnă "de neimpăcat", nu? :)

După părerea şi gustul meu, doar ultima unitate are ceva ceva de spus şi o spune într-un context liric şi într-o manieră firească. Restul pare un preambul artificial.