mi-ar fi placut sa citesc legenda aceasta. e scrisa probabil si pentru copii, este insa vorba despre un om mare ce ma trimite si la miraculoasa poveste despre Micul Print, e si nedrept ca unui copil sa i se interzica joaca in preajma altor copii ca el, nu inteleg apoi de ce Sfantul Petru, tocmai el, a trebuit sa uite, si-atunci ma leg de atingera aceea de Rosu care confera adevarata substanta povestii, pentru ca mie inca si acum imi place si sa ascult povesti si sa ma joc, si sa ma mocicolesc cu culoare.. numai asa vom fi in stare, cred eu, sa fim noi predestinati straiului, iar, pentru un barbat, Rosul ramane asadar, unica varianta de supravietuire...

... și că i-am acordat lui laurențiu fără să știu că este el, nota maximă la concurs, dar regret să spun că acest text este și desuet și sentimental ca un scrin lăsat moștenire de la bunica din partea tatălui care a făcut stagiul printre poeții sud-americani din timpul revoluțieie din chile, la vremea când fasciștii îi ardeau casa unui pablo neruda. Genul acesta de scriitură este un calc stilistic dupa scriitorii sud-americani ai anilor 60-80 unii laureati ai premiului nobel you name it.
Andu

Ce mai faceți, domnule Manolescu? Vedeți, în seară asta am ajuns iar la eseul dumneavoastră, din nevoia unei comparații. Și, recitindu-l, am văzut că, în ce privește unele aspecte, sunt puțin contrariată. Să luăm, de pildă, înnoirea pe care Castanieda ar putea să o aducă unei tradiții care nu poate fi una autentică decât prin calitatea sa supraumană, prin imutabilitatea și regularitatea sa, de unde rezultă că orice contribute personală este nu un bine adus respectivului nucleu esoteric, nu o impietate, ci o subminare. Dogmă nu poate suferi mutații (altminteri, n-ar mai fi dogmă) și nici miezul esoteric al unei învățături; modificările pot să apăra la nivelul "scoarței", în partea exoterică, și asta numai atunci când conjuncturile sociale și istorice o impun. Deci, dați-mi voie să am rezerve în ceea ce privește meritele lui Castaneda, considerate sub acest aspect. mai departe: "Pentru vrăjitori, a fi «vrăjitor» nu înseamnă a fi «shaman» deoarece, aceasta este sinonim cu a apuca pe o uliță înfundată” . Ȋnsă pentru „un om obișnuit, deși magia practicată de shamani este un lucru negativ, condamnabil, cu toate acestea este și fascinant…..Este mai bine ca vrăjitorii să fie percepuți așa fiindcă asta sporește interesul, curiozitatea” . curiozitatea...cui? mă întreb. un maestru nu are nevoie de curiozitatea unui public larg - inițierea nefiind un fel de reality show care să reclame audiența maximă; dimpotrivă, el trebuie să protejeze nucleul învățăturii pe care o deține de profani ori de cei care, deși doresc să afle, nu au chemarea, acea deschidere intelectuală (prin intelect neintelegandu-se, firește, ceea ce înțelege omul modern) care să le permită cu adevărat contopirea cu Intelectul Divin. Din câte știu, nicio doctrină esoterică nu a apelat la prozelitism, cu atât mai puțin una care a fost nevoită să se retragă în matcă. „Caracteristica principală a unui vrăjitor-luptător este să fie lipsit de „orgoliul. Nu din principiu, ci abordȃndu-l ca pe o chestiune de strategie. „...și urmează explicația , conform căreia „Orgoliul este activitatea care consumă cea mai mare cantitate de energie, de unde și efortul de a-l eradica….”.Doar pentru atât? întreb. Explicația aceasta, mergând pe linia eficientizării, mi se pare total neconvingătoareși tipic materialistă. De ce nu vorbește Castanieda despre necesitatea depășirii individualismului, fără de care orice încercare de a accede spre centrul imuabil este sortită eșecului? „Aplicȃnd practicile vizionarismului, Maeștrii au descoperit că necunoscutul și cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amȃndouă…aflȃndu-se în cȃmpul percepției umane. (...)Primul adevăr despre conștiință este că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi…Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de așa ceva….” .” Din câte știu, vizionarismul (dacă înțeleg eu corect ce vrea să spună autorul prin acest cuvânt) nu implică o depășire a lumii formale; abia cei care ajung în lumea informală pot afirma că ca „necunoscutul și cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amȃndouă…aflȃndu-se în cȃmpul percepției umane.” – de altfel, un adevăr cu care toate tradițiile sunt de acord, și de care Evola vorbește în primul capitol din "Revoltă împotriva lumii moderne", citez: <<Există o lume fizică și una metafizică. Există natura muritoare și natura nemuritoare. Există rațiunea superioară a lui "a fi" și cea a lui "a deveni, a se transforma". Sau, mai pe larg, există ceva invizibil și ceva intangibil, ceva așa deasupra acestei lumi, o supralume, există un început de viață adevărată. >> mai departe: „Ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanațiile Vulturului, fluidul în continuă mișcare, și totuși neschimbat (ca esență) etern.” ......fluid pe care l-am putea ientifica, dacă stăm bine să ne gândim, cu eterul, primul bhuta, care, printr-o mișcare de vibrație insesizabilă, crează „sfera androgina” a lui Platon sau ceea ce Guenon numea „vortexul sferic universal” și din care se separă apoi, pe măsură ce mișcarea câștigă intensitate, ceilalți bhuta-și - și aici, ordinea pe care o acceptă diversele tradiții diferă; din câte îmi amintesc, în cea hindusă este următoarea: eter, aer, foc, apă, pământ. Însă, pornind tocmai de la acest Vultur generator, care ar putea reprezenta chiar și o altă expresie a Logosului, Castaneda aruncă o afirmație care pe mine m-a bulversat, prin contradicțiile pe care le conține: „„Ei au văzut că Vulturul este cel care aduce conștiința. Vulturul este cel care creează ființele senzitive ca ele să trăiască și să îmbogățească conștiința pe care le-o hărăzește odată cu viața. Ei au mai văzut că același Vultur devorează conștiința îmbogățită după ce ființele renunță la ea odată cu moartea….. Pentru vizionari…nu este o chestiune de credința, nici de deducție. Ei au «văzut» …..Vulturul este extrem de real pentru vizionari”. dar cred că despre asta va trebui să scriu un alt comentariu, dat fiind numărul mare de caractere.

Virgil, nu era o ironie, pentru inceput. si da, e vorba de diformitate nu deformare, deci diform, nu defromat de ceva anume (sarcina, in acest caz, sa zicem). si, cum bine remarci, cainele meu nu e catea:)) insusi faptul ca ai gasit o conotatie, aceea a fertilitatii, spune ceva, nu? mai ales ca aici nu vorbim de acel patruped gudurator din casele, curtile noastre, ci e folosit ca motiv/simbol, chiar laitmotiv, in acest caz. plus ca nu e vorba de uterul cainelui, chiar tu spui asta, in acelasi comentariu: "mi se pare interesant si faptul ca vorbesti despre timp (un alt timp) ca fiind in interiorul uterului diform al spatiului." si daca te uiti in poem... strofa a doua: materia mea preferata in liceu era fizica. asta nu inseamna ca tin cu tot dinadinsul sa fac fizica in poezie, nu e cazul, dar ideea s-a mulat pe ce voiam sa transmit. ma bucur ca iti place acea parte a poemului meu. Thanks.

e de bine ce prevesteşti tu, Nicholas, în poemul tău, dar eu aş rămâne "aşa cum aduc zorii fluturele la gura fântânii" - un vers deosebit care transmite tot ce e mai frumos, adică poezie!

Mulțumesc. Uneori mai dăm și rateuri. Totuși nu prea am înțeles din comentariul tău de ce textul este slab. Și nu mi se pare corect față de cei care au comentat textul înaintea ta să te folosești de comentariile lor pentru a-ți susține ideea. Dar... feel free to stop by again whenever you like.

Deși sunt împotriva sistemului penițelor simt nevoia să acord una aici, prima de când sunt membru, în dedesubturile acestui text. M-am și logat pentru asta... Poezia de deasupra, care nu este o poezie din sfera clasică, m-a impresionat foarte tare. Depășește ultimele aproximativ 100 de texte citite de mine aici prin expresivitatea ei, prin conturarea foarte bună a unei stări. Și cam asta este poezia, în accepțiunea mea... O stare sufletească foarte bine surprinsă în coala de hîrtie, sau în coala virtuală. M-am regăsit în primul vers și apoi încet încet în mai toată scriitura și asta se numește "rezonanță" parcă... și chiar dacă nu port sandale, și mai ales de femeie, uite cum un text bine scris într-un moment bine ales, chiar cu iz feminist, poate să cucearască și un receptor-bărbat. this is life.

Marina, n-o să pot scrie în ritmul și la înălțimea receptării tale. Mulțumesc.

Multumesc de vizita, Andu - am ezitat iainte de a posta aici tocmai din cauza respiratiei clasice. da, s-ar putea sa ai dreptate in ce priveste cratima aceea. ori s-ar putea sa avem amandoi dreptate. astept o opinie de deparajare.

mi se pare poemul cel mai reusit...

Ok, multă imagine ("păsările ciugulesc timpul" - asta mi-a plăcut), ceva nostalgie, dar cam atât. Nu personalitate, nu miză... Compunere lirică.

Iata, voi face o tentativa de a "reinvia" spiritul a ceea ce, cred eu, ar trebui sa fie un comentariu literar pe Hermeneia. Si fac asta in speranta ca voi mai vedea comentarii pe Hermeneia care sa spuna si altceva decat acelasi banale "technicalities". Si pornesc de la ideea ca fado-ul are de-a face cu acea stare de "nefiintare" care are, in foarte multe feluri, si nu doar aparente, de-a face cu practicile spirituale yoga. Catre mijlocul secolului 19 dr. M. Honingberg uimea lumea cu povestea yoghinului Haridas. La Lahore, in prezenta maharajahului Ranjit si a curtii sale Haridas a intrat in stare cataleptica si a fost ingropat intr-o gradina, mormantul a fost apoi pazit timp de 40 de zile. Cand Haridas a fost deshumat, era rece si rigid. I s-au pus prosoape calde pe cap, a fost frecat cu insistenta pe tot corpul, i s-a suflat aer in gura si, in cele din urma Haridas a revenit la viata. Astazi nu mai dispunem de mijloacele necesare pentru a verifica autenticitatea unei astfel de relatari, insa povestea lui Haridas este semnificativa azi pentru mine dintr-un cu totul alt motiv. Pentru ca maiestria sa in yoga nu deriva dintr-o spiritualitate superioara, Haridas fiind cunoscut mai degraba ca un om cu o moralitate dubioasa. El a fugit pana in cele din urma cu o femeie si s-a refugiat in munti unde a si murit in cele din urma (definitiv) si a fost ingropat asa cum se cuvine acolo. Pentru Haridas, Yoga pare sa fi fost inainte de orice, o tehnica fachirica. La fel cum acest sunet inconfundabil al fado-ului este construit astfel incat sa zideasca in cel care-l asculta un templu menit sa spuna o poveste foarte simpla dar totusi atat de profunda: cea a vantului fara de moarte si a apelor oceanului care uda coastele Portugaliei la Cascais. Bobadil.

iata altceva! frumoasa incursiune intr-o lume idilica. poemul se expune singur in imaginea pe care un creion o deseneaza - nu o scrie - in fata cititorului. un poem-imagine.

Merci de trecere. Am sa ma mai gindesc. Probabil ca nu e rea ideea.